Despre egalitatea Tatalui si a Fiului – Sfantul Ioan Gura de Aur

OMILIA  81

“Aratat-am numele Tau oamenilor pe Care Mi i-ai dat din lume. Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat si cuvintul Tau au pazit” (Cap. 17 Vers.6 – Vers. 13).

1.Noile cuvinte de ingaduinta care nu dovedesc nimic, decit numai unirea Tatalui cu Fiul. Alt text care arata egalitatea Tatalui si a Fiului.

2.Iisus Hristos, acomodandu-se cu slabiciunea ucenicilor sai, ii recomanda Tatalui Sau ca si cum n-ar putea sa-i apere El Insusi.

3.A nu fi fiu in intelepciune; sa urmam indemnul apostolului, nu numai pentru a dobindi intelepciunea, ci si pentru a-si orindui bine viata sa. Nu sint ascultate cuvintele ceresti; cei mai multi oameni alearga ca niste copii dupa lucruri pamintesti, si se poarta ca si copiii. Care sint adevaratele bogatii. Indemn la milostenie; milostenia este un medicament tare ce se poate aplica la orice fel de rana. Lauda si roadele milosteniei.

Duminica a VII-a dupa Pasti – Sfantul Teofilact al Bulgariei

 1-3 “Acestea a grait Iisus. Si Si-a ridicat Ochii la cer, si a zis: Parinte a venit ceasul, proslaveste pre Fiul Tau, ca si Fiul Tau sa Te proslaveasca pre Tine. Precum i-ai dat Lui stapanire peste tot trupul, ca tot ce ai dat Lui, sa le dea lor viata vesnica. Si aceasta este viata cea vesnica, ca sa Te cunoasca pre Tine Unul adevaratul Dumnezeu, si pre Carele ai trimis pre Iisus Hristos”.

Dupa ce a zis ucenicilor, ca necaz veti avea, si i-a sfatuit pe ei sa îndrazneasca, iarasi îi ridica pe ei prin rugaciune,învatându-ne pe noi, ca în ispite toate lasându-le, la Domnul sa alergam.

Si în alt chip, nici rugaciune este lucrul acesta, ci vorba catre Tatal.

Evanghelia despre vindecarea minunată a orbului din naştere

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! (cf. Psalm 76:13,14). 

Nu sunt ochi care să vadă toate aceste minuni, nici limbă care să le poată număra, nici minte care să le înţeleagă.

Ochii au văzut; ei au văzut şi au sfârşit în moarte. Limba a numărat şi şi-a pierdut graiul. Mintea a cugetat şi a fost cuprinsă de uitare. Cine poate cunoaşte minunile fără să cunoască pe Făcătorul de minuni? Şi cine poate să-L vadă pe Făcătorul de minuni şi să rămână viu?

Tot focul de pe pământ a venit şi vine de la soare, ne spun cei care se ocupă de cercetarea acestor lucruri. De ce nu a coborât soarele pe pamat, în loc să se întruchipeze în parte în pământ, în parte în apă, în parte în aer, în parte în lemn şi cărbune, în parte în animale? De ce, în fiecare dintre întruchipările împuţinate, soarele s-a ascuns sub o perdea groasă şi răcoroasă? De ce nu a venit pe pământ în toată întregimea lui, împlinită de focul şi lumina lui, înveşmântat în trup şi înfrânat de trup? Pentru că dacă ar trebui să se apropie foarte mult de pământ, pământul s-ar topi şi s-ar risipi ca aburul şi nu ar mai exista de loc.

Duminica Slabanogului de la Vitezda

După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?

Evanghelia despre femeile mironosiţe

Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată.

Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată.

Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi.

Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?

Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci când o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.

O, groparilor, în câte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi câte leşuri au viaţă în voi!

”Parohia Mea”, nr. 3, Mai 2014