widgets

miercuri, 3 iunie 2015

Unde să căutăm mângâiere de necazuri?

Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu (Is. 40, 1). Aceste cuvinte ale străvechiului proroc Isaia sunt îndreptate în primul rând către noi, păstorii, fiindcă pe umerii noştri stă nu numai datoria de a vă învăţa, de a vă arăta calea lui Hristos, ci şi de a vă mângâia, de a vă arăta  dragoste  şi  grijă  din  adâncul  inimii.  Şi  eu vă  iubesc  pe  voi,  turma  dată  mie  de Dumnezeu, ca pe oamenii cei mai apropiaţi mie. Şi oare eu nu ştiu ce multe necazuri şi lacrimi aveţi voi? Oare nu sunt dator să vă mângâi? Şi mă voi strădui s-o fac în marea zi de astăzi a închinării Crucii lui Hristos.

Când vă învăţam calea lui Hristos, totdeauna vă îndemnam să vă amintiţi spusele Lui despre faptul că strâmtă este poarta şi îngustă este calea ce duce în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 7, 14), că necazurile sunt partea tuturor creştinilor.

Veţi întreba: „Dar ce, numai creştinii au necazuri? Nu îndură necazuri, nenorociri şi amărăciuni şi oamenii acestei lumi? Nu vărsa lacrimi şi cei ce leapădă calea lui Hristos?”


Bineînţeles, de necazuri nu scapă nici aceştia, dar este mare deosebire între preţul pe care îl au înaintea lui Dumnezeu necazurile şi lacrimile noastre şi preţul pe care îl au înaintea Lui necazurile şi lacrimile celor care trăiesc fără Dumnezeu.

Ei îşi rabdă necazurile nu de bunăvoie, ci numai fiindcă nu pot scăpa deloc de ele; adeseori blesteamă şi cârtesc, în timp ce noi, creştinii, suntem datori să ne ducem necazurile cu totul altfel – pentru numele lui Hristos, cu mare supunere faţă de voia lui Dumnezeu, mulţumind lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă: şi pentru bucurii, şi pentru greutăţi, şi pentru amărăciuni, şi pentru toate nefericirile. Noi ne ducem necazurile de bunăvoie, căci dacă ne-am lepăda de Hristos am scăpa de cele mai multe necazuri – dar întrucât nu ne lepădăm, pentru pătimirile noastre Dumnezeu ne dă binecuvântare.

Oamenii lumeşti se străduie din răsputeri să scape de necazuri: ei îşi îneacă amarul în vin şi vodcă, se ameţesc cu tutun şi chiar cu droguri, căutând mângâiere; negăsind-o, se străduie să uite de necazuri: caută distracţii, petrec, dansează, merg în ospeţie şi flecăresc.

Asta  nu  trebuie să  se  întâmple  cu  creştinii,  fiindcă  ei  sunt  datori să  nu  înăbuşe  glasul conştiinţei, ci, dimpotrivă, să îl asculte cu luare-aminte.

Oamenii aflaţi pe o treaptă duhovnicească mai înalta caută uitarea de necazuri în prietenie, în muncă. Lucrul cel mai mare în care află ei uşurare este dragostea: dragostea dintre soţi, dragostea părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi, dragostea faţă de oamenii care merită dragoste. Orice dragoste este binecuvântata: aceasta însa este forma de început, cea mai joasă a dragostei, fiindcă de la ea, pe calea exersării în ea, trebuie să ne înălţăm la dragostea mult mai înalta, faţă de toţi oamenii, faţă de toţi cei nefericiţi, faţă de toţi cei care suferă. De la ea trebuie să ne înălţăm până la cea de-a treia treaptă a dragostei: până la dragostea dumnezeiască, până la dragostea de însuşi Dumnezeu.

Niciodată nu vor afla mângâiere în necazuri cei ce n-o căuta unde trebuie. Unde să căutăm  mângâiere  în  necazuri?  Despre  aceasta  Sfântul  Proroc  David  spune:  Numai  în Dumnezeu se linişteşte sufletul meu (Ps. 61, 1). Fericiţi cei ce află mângâiere adânca în rugăciunea fierbinte, care din inimă ţâşneşte, în împărtăşirea duhovnicească cu Dumnezeu.

Aşa au fost drepţii Vechiului Testament – însa nouă, creştinilor, Domnul ne-a dăruit cea mai adânca şi mai înalta mângâiere: a privi la Crucea lui Hristos şi a ne închina ei.

Îl vedeţi pe Fiul lui Dumnezeu, Cel de-al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, Dumnezeu întrupat, Cel mai sfânt decât toţi sfinţii, Marele Drept, Binefăcătorul neamului omenesc, cum n-a mai cunoscut şi nu va mai cunoaşte vreodată lumea?  Îl vedeţi ţintuit de Cruce cu piroane din fier? Cât de greu pătimeşte Cel Care cu un singur semn al mâinii Sale, cu un singur cuvânt al Său poruncea valurilor şi vânturilor să se potolească; Cel Ce de-a lungul scurtei Sale vieţi pământeşti a făcut minuni uluitoare din dragoste şi milă faţă de oameni; Cel Ce vindecă toate bolile, Care deschidea ochii orbilor, Care îi ridică din pat pe cei paralizaţi, Care satură cu câteva pâini mii de oameni, Care învia morţii; Cel mai mare Binefăcător al lumii, Mântuitorul ei!

De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti, dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti. Pe Cruce, Răscumpărătorul lumii  este  sfâşiat  pentru păcatele  noastre…  Această  Neasemuită  Jertfă  şi  nemărginită milostivire pune în umbră toate necazurile noastre, oricât de multe ar fi ele, oricât de grele ar fi ele.

Doar pătrunzându-vă de aceste gânduri şi simţăminte, privind la Crucea lui Hristos, veţi primi singura mângâiere adevărată. Nu sunt alte mângâieri asemenea ei – şi la ce ne-ar face trebuinţă ele dacă ne este dată Crucea, pe care putem nu numai s-o privim, ci şi s-o sărutăm?! Şi oare nu ne adăpăm cu nesfârşita nădejde şi putere din acest izvor? Plină de mângâiere sunt şi Dumnezeieştile Scripturi, care istorisesc pătimirea pe Cruce a lui Hristos. În orice necaz să ne întoarcem totdeauna luarea-aminte spre Sfintele Scripturi şi spre Crucea lui Hristos.

Adânciţi-vă  în  spusele  apostolului  Pavel:  Bine  este  cuvântat  Dumnezeu  şi  Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele indurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel Ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem mângâia şi noi pe cei care se află în tot necazul prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu (2 Cor. l, 3-4).

Mărturisesc  din  toată  inima  adevărul  acestor  spuse – mărturisesc  din  proprie  experienţă, fiindcă Domnul m-a mângâiat în marele meu necaz. Pe măsură ce se înmulţesc necazurile, se înmulţeşte şi mângâierea lui Hristos.
În această zi sfântă este scoasă spre închinare Crucea lui Hristos şi îi atrage pe toţi la sine, adică la Cel Ce a fost răstignit pe Cruce. Cu mare bucurie vedem cât de mulţi oameni năzuiesc să vadă Crucea înălţându-se şi să audă cântarea: „Crucii Tale ne închinam, Stăpâne”.

Dar ce putere ne atrage? De ce-i aşa de multă lume în biserică? Ne atrage puterea nevăzută a lui  Dumnezeu,  ce  mângâie  şi  încălzeşte  inimile  noastre.  Dumnezeu  însuşi să  îndrepteze inimile voastre întru dragostea lui Dumnezeu şi întru răbdarea lui Hristos. Amin.

Sfântul Luca al Crimeei, Cuvânt în Duminica Închinării Sfintei Cruci

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu