widgets

joi, 20 noiembrie 2014

Pe Hristos să-l privim ca pe prietenul nostru.

Este prietenul nostru. O adevereşte El Însuşi când zice: Voi sunteţi prietenii Mei...( Ioan 15,14). Ca la un prieten să ne uităm şi să ne apropiem de El. Cădem? Păcătuim? Să alergăm la El cu iubire şi încredere; nu cu teamă că o să ne pedepsească, ci cu îndrăzneala pe care ne-o va da simţirea de prieten. Să-I spunem: " Doamne, am făcut-o, am căzut, iartă-mă!". Dar în acelaşi timp să simţim că ne iubeşte, că ne primeşte cu gingăşie, cu iubire, şi ne iartă. Să nu ne despartă păcatul de Hristos. Când credem că ne iubeşte şi Îl iubim, atunci nu ne simţim străini şi despărţiţi de El nici când păcătuim. Ne-am încredinţat de iubirea Lui şi, oricum ne-am purta, ştim că ne iubeşte.
Dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, nu există teama de a pierde cinstirea pe care I-o dăm. Pe aceasta se sprijină cuvântul Apostolului Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea...Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa...nici înălţimea, nici adâncul...nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru( Rom.8,35 şi 38-39). Este o legătură înaltă, unică, legătura sufletului cu Dumnezeu, pe care nu o desface nimic şi nici nu o înfricoşează, nici nu o clinteşte nimic.

Fireşte, Evanghelia spune în cuvinte simbolice despre cel nedrept că se va afla acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor , căci departe de Dumnezeu aşa este. Şi dintre părinţii trezvitori ai Bisericii, mulţi vorbesc despre frica morţii şi despre iad. Spun: " Să ai necontenit pomenirea morţii". Aceste cuvinte, dacă le cercetăm adânc, nasc frica de iad. Omul, străduindu-se să fugă de păcat, cugetă la acestea, aşa încât sufletul său să fie stăpânit de frica de moarte, de iad şi de diavol.
Toate au însemnătatea, timpul şi locul lor. Înţelesul fricii este bun pentru primele trepte. Este bun pentru începători, pentru cei în care trăieşte omul cel vechi. Începătorul, care încă nu s-a subţiat, se înfrânează de la rău prin frică. Şi frica este trebuincioasă, de vreme ce suntem oameni materialnici şi ticăloşiţi. Dar aceasta este o altă măsură, o treaptă joasă a legăturii cu cele dumnezeieşti. Mergem ca la schimb, spre a câştiga raiul sau a scăpa de iad. Asta, dacă o cercetăm bine, arată un oarecare interes personal, către un anumit avantaj. Mie nu-mi place felul acesta. Atunci când omul înaintează şi intră în iubirea lui Dumnezeu, la ce-i mai trebuieşte frica? Tot ceea ce face, face din iubire, iar aceasta are o valoare cu mult mai mare. A deveni cineva bun din frică de Dumnezeu şi nu din iubire nu are atâta valoare.
Pe măsură ce înaintăm, ne dă şi Evanghelia să înţelegem că Hristos este bucuria, adevărul, că Hristos este Raiul. Precum spune Evanghelistul Ioan: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire( 1 Ioan 4,18). Străduindu-ne prin frică, încet-încet intrăm în iubirea lui Dumnezeu. Se duce atunci tot iadul, se duce frica, se duce moartea. Ne îngrijim numai de iubirea lui Dumnezeu. Facem totul pentru această iubire. Tot ceea ce face mirele pentru mireasă.
Dacă vrem aceasta şi-L urmăm, vedem că această viaţă cu Hristos este bucurie, fie şi în mijlocul greutăţilor. Precum spune Apostolul Pavel: Mă bucur în pătimirile mele. Aceasta este religia noastră, acolo trebuie să ajungem. Nu sunt atât rânduielile, cât faptul de a trăi cu Hristos. Când izbândeşti asta, ce altceva vrei? Ai câştigat totul. Îl trăieşti pe Hristos, iar Hristos trăieşte înlăuntrul tău. Pe urmă toate sunt mai uşoare - ascultarea, smerenia, pacea..."
din ”Ne vorbeşte părintele Porfirie”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu