Mântuirea e fapta milostivirii lui Dumnezeu, prin care ne scoate din
păcat, dacă vrem şi ostenim şi noi. Dacă însă nu vrem, cu sila, nu ne
mântuieşte nimeni. Aşa voieşte Dumnezeu, ca darul mântuirii (Efeseni
2:8) Sale să fie totdeodată şi roadă cunoştinţei, a voinţei şi a dragostei
noastre. Dar Dumnezeu e aşa de milostiv, că tot El ne ajută şi să vrem şi să lucrăm. Calea mântuirii, sau Cărarea, începe când omul vine - de cele mai
multe ori abia viu din gâlceava cu moartea - şi intră în Biserica văzută, cea
adevărată, care e: «Una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică».
Mântuitorul nostru a întemeiat şi are numai o Biserică creştină, nu opt sute.
Biserica aceasta, una, e sfântă pentru că Sfânt e întemeietorul şi, ca atare,
rămâne mereu sfântă, ba chiar sfinţeşte pe păcătoşi. Celelalte “biserici” -
casele de adunare ale sectelor - nu sunt sfinte, pentru că sunt întemeiate de
oameni robiţi răzvrătirii şi, ca atare, nici nu sfinţesc pe nimeni.
Biserica lui
Hristos e sobornicească, adică stă pe temelia celor şapte soboare a toată
lumea şi, prin furtunile istoriei, e cârmuită nevăzut de Mântuitorul Însuşi
(Matei 28:20), nu de vreun înlocuitor al Său, mai presus de soboare.
Biserica, în care ne mântuim, e apostolească, adică îşi are slujitorii urmând,
ca dar, prin punerea mâinilor (Fapte 6:6), unii de la alţii în şir
neîntrerupt, suind până la Apostoli şi prin ei până la Iisus Hristos. Toate
celelalte «biserici» ivite după aceea, prin chiar aceasta sunt alăturea de
cale, deci alăturea de mântuire.
Prin urmare, cei ce stăm sub semnul crucii (1 Corinteni 1:18), câtă
vreme petrecem în cortul pământesc, urmăm calea mântuirii în obştea
Bisericii văzute sau luptătoare. “Pe ea nu o înnegreşte rugina răutăţii,
produsă de împrejurările pământeşti. Ea rămâne nemicşorată şi neştirbită,
deoarece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor şi
încercată de furtunile necontenite ale ereziilor, ea nu suferă sub povara
încercărilor nici o slăbire în învăţătura, sau viaţa, în credinţa sau rânduiala
ei. De aceea ea întăreşte prin har înţelegerea celor ce cugetă la ea cu
evlavie. Ea cheamă pe de o parte pe necredincioşi, dăruindu-le lumina
cunoştinţei adevărate; pe de alta păstoreşte cu iubire pe cei ce contemplă
tainele ei, păzind nepătimaş şi fără beteşug ochiul înţelegerii lor. Iar pe cei
ce-au pătimit vreo clătinare îi cheamă din nou şi, prin cuvânt de îndemn, le
reface înţelegerea bolnavă.”1 Iar după dezlegarea noastră din cele
pământeşti, dacă am luptat lupta cea bună (1 Timotei 6:12) pe pământ,
venim în obştea Bisericii biruitoare din ceruri, - desăvârşirea neavând
hotar.
Biserica de pe pământ se numeşte luptătoare, pentru că aci, sub
povăţuirea ei, inşii din obşte au de purtat o întreită luptă, care ţine o viaţă întreagă: lupta cu ei înşişi, cu patimile contra firii, după trup şi după duh; o
luptă cu «lumea» indiferentă şi necredincioasă; şi lupta împotriva
uneltirilor vicleanului. Preoţia Bisericii urmăreşte ca nici unul din fiii
Tatălui să nu se învrăjbească în sine însuşi, sau să se rupă din obşte şi din
duhul dragostei lui Hristos. Căci El e Cel ce uneşte obştea laolaltă, deci
nimeni nu se mântuieşte răzleţindu-se de Biserică, oricât ar crede că întrînsul
sălăşluieşte Duhul lui Hristos.
Iar Biserica din Ceruri se numeşte biruitoare, fiindcă e alcătuită din
obştea bunilor biruitori mucenici, a sfinţilor slujitori şi cuvioşi şi a tuturor
sfinţilor purtători şi mărturisitori de Dumnezeu (Apocalipsă 12:11), unde
sunt aşteptaţi toţi ucenicii Domnului care vor mai fi până la sfârşitul
veacului (Apocalipsă 17:14). Unii s-au învrednicit încă de aici să petreacă
nevăzut cu sfinţii, să fie cercetaţi de Maica Domnului şi de Puteri cereşti şi
chiar pe Domnul să-L vadă. E cunoscută întoarcerea lui Pavel pe drumul
Damascului (Fapte 26:12-18) şi răpirea lui în Rai (2 Corinteni 12:4).
Calea mântuirii, prin urmare, ne desprinde de pământ spre Cer, ca pe
unii ce ştim că de la Dumnezeu am ieşit şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem
şi lăsăm lumea.
Fericit cine se-ntoarce...
1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 63, în Filocalia, Sibiu, 1948, ed. I, vol. 3, p. 364.
din «Cărarea Împărăţiei» scrisă de Părintele Arsenie Boca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu