widgets

vineri, 21 martie 2014

Sf. Teofan Zăvorâtul – „Trei cuvinte despre purtarea crucii”

„Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât în crucea Domnului nostru Isus Hristos”, spune Sfântul Apostol Pavel (Gal 6,14). Cum a ajuns acest Sfânt Apostol la o astfel de stare, că nu voia să se laude cu nimic, decât cu crucea lui Hristos? Crucea înseamnă tot felul de suferinţe, strâmtorări, umilinţe; cum să te lauzi cu ea? Dar iată că Apostolul Pavel se lăuda cu ea. Împreună cu el se lăudau, desigur, şi ceilalţi apostoli, şi, urmându-le lor, şi toti ceilalţi purtători ai crucii.
De ce, oare? Căci au înţeles bărbaţii cei înţelepţiţi de Dumnezeu adânca semnificaţie a crucii, au preţuit-o profund şi se lăudau că s-au învrednicit să o poarte. Ei vedeau în cruce, în loc de strâmtorare, deschidere, în loc de amărăciune, dulceaţă, în loc de umilire, înălţare, în loc de necinste, slavă; şi se lăudau cu ea, aşa cum se laudă alţii cu vreo podoabă minunată sau cu vreo distincţie.

O, de ne-ar dărui Domnul şi nouă o asemenea înţelegere şi o astfel de stare, încât să pricepem şi să simţim puterea crucii şi să ne lăudăm cu ea!
Iată o scurtă explicaţie generală a semnificaţiei crucii. Domnul a plinit mântuirea noastră prin moartea Sa pe Cruce; pe Cruce, El a rupt zapisul păcatelor noastre; prin Cruce, ne-a împăcat cu Dumnezeu şi cu Tatăl; prin Cruce a pogorât peste noi darurile harului şi toate binecuvântările Cerului. Aşa este Crucea Domnului prin ea însăşi. Fiecare dintre noi se face însă părtaş puterii ei mântuitoare numai prin propria sa cruce.
Crucea personală a fiecăruia, când se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea, lucrarea acesteia din urmă trece asupră noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvârşit.
Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întâlni niciun mântuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească căutându-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mântuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos, şi vei fi mântuit.
Cu toate ca fiecare îşi poartă crucea şi fără să vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrării mântuirii sale; de aceea, crucea nu este mântuitoare pentru fiecare. Să luăm la rând toate crucile posibile şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea să capete putere mântuitoare.
Sunt multe cruci, dar felurile lor sunt trei: primele sunt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi necazuri şi, în general, dintr-o nefericită soartă pământească; a doua categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile şi cu poftele, pentru a câştiga virtuţile; a treia categorie o reprezintă crucile harice (de duh şi de har), care sunt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.
Vă voi spune acum câteva cuvinte despre crucile exterioare. Acestea sunt cele mai complexe şi mai diverse cruci. Ele sunt răspândite pe toate drumurile noastre şi se întâlnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiați, necazurile de la serviciu, tot felul de privațiuni şi de pagube, neplăcerile familiale, relațiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supărările, pierderile şi, în general, soarta pământească, mai mult sau mai puțin anevoioasă pentru fiecare.
Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăția, nici slava, nici mărirea pământească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viața noastră pământească din clipa în care s-a închis raiul pământesc şi nu se vor desprinde de ea, până când nu se va deschide raiul ceresc.
De vrei ca aceste cruci să-ți fie mântuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum le-a rânduit Dumnezeu pentru mântuirea omului, în general, şi a ta, în particular. De ce a rânduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pământ fără necazuri şi strâmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi ca un venetic într-o țară străină şi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie.
Când omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din rai şi, în afara raiului, a fost înconjurat de necazuri şi de lipsuri şi de tot felul de greutăți, ca să țină minte că nu se află la locul său, ci este pedepsit, şi ca să se îngrijească să caute miluire şi revenire la rangul său.
Astfel, nu te mira văzând necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjesti. Nu îi şade bine criminalului şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gând în inimă şi poartă-ți soarta cu seninătate.
„Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai puțin?”, vei spune. „De ce pe mine mă strâmtorează necazurile, iar altuia îi merge bine aproape în toate? De ce eu mă frâng de durere, iar altul se mângâie? Dacă aceasta este soarta tuturor, măcar să se împartă în mod egal fiecăruia, fără excepții”. Dar chiar aşa se împarte. Uită-te mai bine şi vei vedea.
Ție ți-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi mâine, iar astăzi îi îngăduie Domnul să se odihnească. De ce te uiți la ceasuri şi la zile? Priveşte întreaga viață, de la început până la sfârşit, şi vei vedea că tuturor le este greu, chiar foarte greu. Găseşte pe unul care să jubileze de bucurie întreaga viață! Până şi regii adesea nu dorm nopțile din pricina greutății ce le apasă inima.
Ți-e greu acum, dar înainte n-ai avut parte de bucurie?! Dumnezeu îți va mai da şi vei vedea şi alte zile de bucurie. Rabdă, deci! Cerul se va lumina şi ție asupra ta. În viață este ca în natură, sunt ba zile întunecoase, ba zile senine. S-a întâmplat vreodată ca un nor de furtună să nu treacă?! Şi este cineva pe lume care să creadă că nu va trece?! Gândeşte şi tu la fel despre supărarea ta şi te vei mângâia de buna nădăjduire.
Îți este greu. Dar este, oare, aceasta o întâmplare fără motiv? Pleacă-ți cât de cât capul şi adu-ți aminte că există Dumnezeu, care se îngrijeste de tine ca un parinte şi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întâmplat decât cu îngăduința şi cu voia Lui. Nimeni altul decat El ți-a trimis-o. Iar El ştie foarte bine ce, cui şi când să-i trimită; şi când trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferința. Aşadar, uită-te în jurul tău şi vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine.
Dumnezeu vrea să-ți curețe vreun păcat sau să te îndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau, printr-un necaz mai mic, să te ferească de un altul mai mare, ori vrea să-ți dea ocazia să-ți arăți răbdarea şi credința în El, pentru ca apoi să-Şi arate în tine slava milostivirii Sale. Desigur că ceva dintre acestea ți se potriveşte. Caută deci ceea ce ți se potriveşte şi oblojeşte-ți cu aceea rana, aşa cum foloseşti un plasture, şi se va răcori arsura ei.
De altfel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ți dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ți în inimă credința generală şi neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, şi tălcuieşte-i sufletului tulburat: aşa a binevoit Dumnezeu. Rabdă! Pe cine pedepseşte Dumnezeu, acela-i este ca un fiu!
Mai bine opreşte-ți privirea la starea ta morală şi la starea din veşnicie care îi corespunde. Dacă eşti păcătos – cum eşti, de altfel – bucură-te că a venit focul năpastei care-ți va arde păcatele. Tu priveşti suferința numai dinspre pământ. Dar mută-te cu gândul la cealaltă viață. Treci de partea Judecății. Priveste focul cel veşnic, pregătit pentru păcatele noastre. Şi, de acolo, priveşte-ți suferința. Dacă acolo vei fi osândit, câte necazuri nu ți-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi căzut sub acea osândire?!
Spune-ți în sinea ta: „După păcatele mele îmi sunt trimise aceste lovituri” şi mulțumeşte-I Domnului că bunătatea Lui te îndrumă spre pocăință. Apoi, în loc să te întristezi fără rost, află care-ți este păcatul, pocăieşte-te şi nu mai păcătui. Când vei cugeta astfel, vei spune, desigur: „Încă este puțin ceea ce am primit! Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit”.
Aşadar, indiferent de porți soarta amară a tuturor, ori suferințele şi necazurile personale, rabdă-le cu inima împăcată, primindu-le cu recunoştință din mâinile Domnului, ca pe un leac împotriva păcatelor, ori ca pe o cheie care deschide uşa în împărăția cerească.
Nu cârti, nu invidia pe altul şi nu te lăsa pradă tânguirii zadarnice. Căci aşa se întâmplă în nenorocire: unul începe să se tânguiască şi să cârtească, altul se pierde de tot cu firea şi cade în deznădejde, iar altul se cufundă în necazul său şi doar suferă, fără a se mişca cu mintea şi fără să-şi înalțe suferința inimii spre Dumnezeu. Toți aceştia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sunt trimise şi pierd, astfel, momentul prielnic şi ziua mântuirii.
Domnul le dă în mâini conlucrarea mântuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul şi suferința. Oricum, îți porți deja crucea. Fă, aşadar, ca aceasta purtare să-ți fie spre mântuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie să muți munții din loc, ci să aduci o mică schimbare în mişcarea gândurilor şi în stările inimii tale.
Deşteaptă-ți recunoştința, smereşte-te sub mâna puternică, pocăieşte-te, îndreptează-ți viața. Dacă te-a părăsit credința în pronia Lui Dumnezeu, readu-ți-o în suflet şi vei săruta dreapta lui Dumnezeu. Dacă ți-ai pierdut simțul legăturii cu propriile păcate, ascute-ți ochiul conştiinței şi le vei vedea, vei plăti păcatul şi vei umezi uscăciunea necazului cu lacrimile pocăinței.
Dacă ai uitat că amarul soartei pământeşti răscumpără şi mai amarnica soartă veşnică, înviază-ți în minte acest gând şi, cu inima împăcată îți vei dori suferințe, pentru ca, pentru micile suferințe de aici, să te întâmpine acolo milostivirea veşnică a Domnului.
Este mult oare? Este greu? Dar, în acelaşi timp, aceste gânduri şi sentimente sunt legăturile care leagă crucea noastră de Crucea lui Hristos, din care se revarsă pentru noi puteri mântuitoare. Fără acestea, crucea rămâne tot în spatele nostru şi ne apasă, dar nu are putere mântuitoare, fiind despărțită de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai suntem purtătorii de cruce care se mântuiesc şi nu ne mai putem lăuda în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.
Spunând puține despre crucile din afară, va invit, fraților, să umblați în înțelepciune, răscumpărând timpul suferinței şi al necazurilor printr-o senină, mulțumitoare şi pocăită răbdare. Atunci vom simți puterea mântuitoare a crucilor suferințelor noastre şi ne vom bucura, supunându-ne lor, întrevăzând prin ele lumina slavei, şi vom învăța să ne lăudăm cu ele nu numai pentru roadele lor viitoare, ci şi pentru cele de acum.
din Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa lăuntrică”, Editura Sophia, Bucureşti, 2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu