Cum am ajuns să cunosc această familie? Printr-o minune: Maica Domnului a fost cea care mi-a mijlocit unul dintre cele mai mari daruri pe care le-am primit vreodată - iubirea acestor oameni deosebiţi, cărora nu sunt vrednic a le mulţumi pentru toate câte au făcut pentru mine. Din nefericire pentru mine, prea puţine am învăţat în preajma acestor oameni...
Părintele Ioan a fost un om al Duhului, care a trăit mai mult în cer decât pe pământ - şi, ca să dovedesc acest lucru, o să povestesc o întâmplare. Era pe la începutul lui iulie, şi Părintele a fost chemat la o înmormântare într-o parohie vecină (nu cred că a refuzat vreodată pe cineva, oricât de bolnav ar fi fost, doar dacă starea fizică nu-i permitea, atunci refuza cu durere). Seara la cină, în timp ce mâncam, dintr-odată mă întrebă:
„Care este a doua paremie de la Sfântul Atanasie Athonitul?”.
Am rămas uimit; m-am dus de-am luat Mineiul pe iulie şi am citit paremia... Apoi l-am întrebat dacă tot timpul se gândeşte la Dumnezeu, că şi eu mi-aş dori acest lucru. Mi-a răspuns să nu mă lăcomesc la darurile altora, că le pierd pe ale mele...
Cred că de mic a fost ales pentru preoţie. Povestea cum a fost rânduit de unchiul lui să devină preot: pe la 10 ani, la şcoală au făcut o serbare, iar Părintele Ioan era cel care conducea manifestaţia. Atunci l-a remarcat un cadru militar, zicând că ar fi foarte bun în armată un om cu asemenea calităţi de conducător. Unchiul său a zis însă: „Se va face popă, că militarii sunt oameni păcătoşi!” - şi, de atunci, Părintele s-a pregătit pentru acest lucru.
Au fost trei fraţi, iar Părintele era cel mai mic. A avut o copilărie grea: tatăl a fost plecat în America (vorbea puţin despre el), iar mama sa a fost o femeie foarte jertfelnică - mergea până la Orăştie pe jos, douăzeci de kilometri, ca să vândă lapte şi să-l poată ţine pe Părintele la internat (iar Părintele păstra pentru mama lui pâinea pe care o primea în fiecare dimineaţă la şcoală). Cred că aceste lecţii din copilărie l-au ajutat mult în perioada detenţiei.
A făcut Facultatea la Cernăuţi, unde a cunoscut-o pe Alexandra - cu care, la 20 de ani s-a căsătorit. La 21 de ani a fost hirotonit preot de Naşterea Domnului, odată cu Părintele Zosim Oancea (care a fost hirotonit diacon). Îi plăcea să glumească pe seama asta, zicând că-i mai mare decât Părintele Zosim pentru că este hirotonit primul... Legat de Părintele Zosim, povestea că acesta, după predică, îl controla la spate dacă este transpirat - dacă era transpirat, însemna că fusese bună predica.
A fost un om firesc, foarte realist şi care înţelegea foarte bine vremile. Spunea că în închisoare erau ţărănişti şi liberali care trăgeau linii pe pereţi ca să-şi numere zilele pe care le petreceau acolo, crezând că urmau să primească în schimb 6 dolari de la americani pentru fiecare zi petrecută în detenţie - iar Părintele le zicea că sunt foarte naivi să creadă că americanii vor veni şi-i vor elibera. Spunea că Părintele Crăciun Opre are darul discernământului, iar el n-are nici un dar - atât doar, că este foarte realist, nu poate fi amăgit. Dar Părintele avea darul rugăciunii, şi în puşcarii i se dusese vestea pentru asta.
În prima detenţie comunistă a fost închis la penitenciarul din Deva. Acolo, fiindcă erau foarte mulţi, s-au făcut mici barăci din lemn, unde erau înghesuiţi deţinuţii. Într-o astfel de celulă era închis un domn care suferea mult de foame (primul test al puşcăriei era înfometarea de cinci zile – nu primeau nimic de mâncare în aceste zile); acestui om, pentru că înainte era un om gras, i s-au format pe burtă rânduri de „colaci”, şi suferea mult de foame. Atunci Părintele i-a introdus forţat pe lângă uşa de lemn un măr şi o pătură. Din coaja mărului a rămas ceva pe dunga uşii şi s-a observat; a fost făcută o cercetare de către şeful puşcăriei, un maior, care i-a întrebat furios: „Cine a îndrăznit să facă una ca asta?”. Părintele a recunoscut de bunăvoie. Întrebat fiind de ce a făcut-o, a răspuns: „Eu nu sunt numai om, ci şi preot”. Pentru asta era apreciat şi dat exemplu de maior, ca şi alţii să recunoască alte fapte. Însă de Paşti, când au început toţi deţinuţii să cânte „Hristos a înviat”, maiorul, furios, a întrebat: „Cine a organizat toată această acţiune de sabotaj?” – şi Părintele a luat asupra sa toată vina, zicând că de la el a început totul, ştiind că altfel va fi luat din fiecare celulă cel puţin un deţinut şi pedepsit. În acea zi de Paşti, toată ziua s-a rugat ca numai pe el să-l pedepsească, iar ceilalţi să scape. Şi seara i-a auzit pe gardieni: ”A murit diavolul!”. Au crezut că era vorba de Stalin, dar apoi au aflat că murise maiorul (avea de luat nişte pastile, şi ceva s-a întâmplat şi a murit). De atunci i s-a dus vestea că este mare rugător, şi îl lăsau să-şi facă zilnic rugăciunile fără să-l deranjeze. Spunea că cel mai greu a învăţat pe de rost Sfânta Evanghelie după Ioan, în trei săptămâni. Mai povestea despre Noul Testament că Părintele Stăniloae spunea: „Dacă scap din puşcărie şi ajung iar la catedră, o să-i oblig pe studenţii teologi să înveţe pe de rost tot Noul Testament, sau cel puţin cele patru Evanghelii” - pentru că a constatat cât de mult i-a ajutat pe deţinuţi şi câtă uşurare au dobândit din învăţarea Noului Testament.
Alt lucru legat de închisoare a fost o povestire care, atunci când am auzit-o prima dată, m-a scandalizat. Părintele povestea că, la început, în închisoare le dădeau voie să primească pachete; el cerea şi un cartuş de ţigări, lucru care pe mine mult m-a uimit, şi am început să-l judec în gând pe Părintele - pentru că, credeam eu, folosea ţigările ca să dobândească unele avantaje (am scos din calcul faptul că s-ar fi apucat de fumat, îl ştiam doar pe Părintele!). După o vreme am aflat, tot dintr-o povestire, adevăratul motiv pentru care Părintele cerea ţigări: îl durea foarte tare faptul că cei care aveau patima fumatului îşi dădeau mâncarea pe ţigări, şi atunci a hotărât să le dea el ţigări, ca să nu-şi mai dea mâncarea! Mi-a povestit cât de chinuiţi erau aceşti oameni şi cum, chiar legaţi fiind, îşi aprindeau ţigara - „Grea patimă!”, concluziona Părintele.
Din puşcărie mi-am amintit că a fost patru ani în zarcă, şi-l scoteau cu o targă pentru că era imobilizat. Nu mi-a spus niciodată prin ce chinuri a trecut. Când l-am întrebat odată, mi-a zis că pe el nu l-au bătut; altădată - că nici la preoteasă nu i-a spus ce a pătimit. Fiica Părintelui mi-a povestit cum l-au bătut gardienii chiar în faţa ei, când avea 12 ani şi a venit să-l vadă la închisoare.
O singură dată mi-a povestit despre cum fostul Patriarh Teoctist îl pedepsise cu două săptămâni de slujire la Mănăstirea Gai pentru că nu găsise ordine în biserică. De fapt, Preasfinţitul Teoctist, venind odată cu maşina unde slujea părintele în acea vreme la Bobâlna, ca să vadă biserica, le-a găsit pe femei făcând curat, şi s-a supărat; femeile i-au spus însă că ele doar atunci pot face curat, când Părintele lipseşte, pentru că altfel el este toată ziua la biserică. Lucrul părea greu de crezut mai ales în acea vreme când erau atât de cenzurate activităţile misionare ale preotului de către regimul comunist. Şi Părintele, mergând la Arad, i-a spus Preasfinţitului: „Eu nu am fost bătut la tălpi decât pentru că am slujit Biserica”.
Altădată, mergând în audienţă la Preasfinţitul, acesta i-a zis: „Fii scurt, fiule, că sunt ocupat!”. Atunci Părintele a răspuns: „Sărut dreapta!”, şi a ieşit. Şocat de acest răspuns, Preasfinţitul a telefonat la secretar să-l întoarcă pe Părintele. La secretariat se afla şi Protopopul Cioran, care l-a îmbrăţişat când a auzit ce s-a întâmplat.
Părintele Ioan era un om dintr-o bucată, fără compromisuri. Nu mai ştiu când (cred că după anii 1950) se făcuse o listă cu câteva sute de persoane care trebuiau să fie trimise în Argentina, ca să scape de prigoana comunistă. Printre ei era trecut şi Părintele. Când a fost întrebat dacă vrea să meargă a răspuns: „Eu sunt păstor, nu-mi pot părăsi turma!”. [...]
Părintele Ioan a ctitorit șapte biserici, dintre care cea mai furmoasă este minunata "catedrală" de la Vinerea, închinată Sfântului Nicolae. Avea foarte mare evlavie la Maica Domnului. Îmi spunea că-i este rușine să se roage Mântuitorului, dar la Preacurata are mare îndrăzneală, și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mult l-a ocrotit pe el și pe familia lui. Alt sfânt la care avea foarte mare evavie era Sfântul Nicolae.
Citind într-o carte a Părintelui Cleopa, pe când eram la Părintele, am descoperit că este păcat să cădești fără tămâie (adică de formă). I-am spus părintelui acest lucru, iar Părintele mi-a povestit ce-a pățit într-o zi când era în biserica Sfântului Nicolae (Părintele avea un obicei, ca în fiecare zi să meargă să facă rugăciune în biserică – acest obicei l-a păstrat până la sfârșit; doar în zilele în care era foarte neputincios își făcea rugăciunea și pomenirile în pat, la biserică avea un teanc de pomelnice). În acea zi a cădit așa, de formă – n-a mai aprins cărbunele - și, dintr-o dată, cum era singur în biserică, a căzut icoana Sfântului Nicolae de pe catapeteasmă. Și mult s-a înfricoșat, pentru că a înțeles că Sfântul Nicolae era de față. De atunci n-a mai făcut acea greșeală.
Foarte mult s-a luptat pentru a construi acea biserică. A început-o în 1937 și a terminat-o în 1957. L-a ajutat Domnul ca în acele vremuri să facă rost de materiale, și îmi povestea cu satisfacție că era dat exemplu în ședințele P.C.R. din județ: "cum popa își poate face biserică, iar noi (comuniștii) nu suntem în stare să construim ceva neînsemnat?". Mult s-a necăjit și cu sfințirea bisericii de la Vinerea, unde au fost prezenți 150 de preoți, iar comuniștii, ca să tulbure sfințirea, au organizat jocuri, dansuri și i-au tăiat funia de la clopot.
În satul natal, Folt, a restaurat cele două biserici (inclusiv pictura din amândouă). Până să se facă biserica din sat (sau cât se făceau ceva reparații, nu mai știu exact), Părintele slujea la biserica din deal. Atunci s-a întâmplat să intre hoții și să fure Potirul, lucru care mult l-a întristat. Și Părintele a socotit de aici că Domnul nu mai vrea ca el să slujească, zicând: "un preot fără Potir nu poate exista". S-a rugat Domnului ca, dacă este voia Lui să mai slujească, să fie adus înapoi Potirul. În câteva zile Potirul a fost adus înapoi...
Legat de Maica Domnului (la care avea foarte mare evlavie, pentru că mult l-a ajutat în viață), povestea: când preoteasa era bolnavă de moarte (și nu de puține ori s-a întâmplat aceasta!), Părintele era cu o mână pe preoteasă și cu cealaltă mână pe icoana Maicii Domnului - și niciodată nădejdea nu i-a fost înșelată.
"Bucuria lui era așa de mare când vorbea oamenilor!"
Mult se smerea și se ocăra. Cred că de aceea îl și iubeau atât oamenii, cât și preoții. Era socotit "predicatorul Ardealului" (sau cel puțin al județelor Hunedoara și Alba) – eu așa am auzit că-l numeau alții, deși el se smerea totdeauna, socotindu-se un preot slab și neputincios. O singură dată l-am însoțit pe Părintele la Aiud: era pe 14 septembrie și fusese invitat peste tot să predice. Acolo am auzit pe cineva zicând despre el: "Părintele Ioan este ca de obicei: esență!". Avea niște predici la prima vedere simple, dar care te loveau până în străfunduri – cei care l-au ascultat îmi spuneau că Părintele scoate lacrimă și din piatră. Bucuria lui era așa mare când vorbea oamenilor!
De multe ori în ultimii ani ai vieții, începea predica foarte încet, de-abia o auzeai, iar când o termina era un vulcan – se aprindea și te copleșea cu modul lui de-a prezenta acel subiect. Avea un fel foarte firesc de a vedea lucrurile, viața și credința. Era și foarte glumeț. Împreună cu Părintele Crăciun forma un tandem de neegalat.
Am fost la o mănăstire al cărei părinte duhovnic era mult iubit de Părintele Ioan. Acolo, pe lângă multe discuții, părintele ieromonah îi spunea Părintelui Ioan despre ispitele pe care le-a avut cu cei din jurul mănăstirii (era o mănăstire la margine de sat, și voiau să cumpere din pământul localnicilor). I-a povestit cum un localnic l-a amenințat că dacă nu-i dă 6000 euro pe o bucată de pământ, o va vinde unui om de afaceri din București, care-o să facă acolo loc de distracții, și cum a trebuit să se chinuie să facă rost de acei bani. Părintele Ioan i-a zis: "Ai greșit. Trebuia să-l lași să vândă afaceristului terenul și să-i zici că o să-l convertești pe acela, care o să-ți doneze ție terenul, că nu poți să-l ispitești pe popa!"...
Era foarte iubit de călugări și și-ar fi dorit să-și petreacă sfârșitul vieții într-o mănăstire, dar Domnul a rânduit altfel.
La înmormântarea preotesei s-au dat niște mărturii extraordinare. O să povestesc câteva lucruri despre ea.
Părintele Crăciun spunea că maica preoteasă postea negru miercurea și vinerea. A fost licențiată în limba franceză la Cernăuți și venea dintr-o familie cu mai mulți frați. Ea s-a cunoscut cu Părintele Ioan la Cernăuți, când acesta făcea facultatea, apoi s-au căsătorit și s-a mutat cu el în Ardeal. Sora sa mai mică, singura rămasă în viață a fost deportată cu părinții ei în Siberia, unde au petrecut doisprezece ani. Tatălui preotesei, pe care îl chema Gheorghe, i-a apărut atunci în vis Sfântul Mare mucenic Gheorghe și i-a spus că nici el, nici soția lui, ci doar fata. Și așa a fost: părinții au murit în Siberia, iar sora preotesei s-a întors acasă...
Foarte mult a iubit-o pe preoteasă. Zicea că, dintr-un preot, preoteasa este 50%, dar pentru el preoteasa a fost 90%. Din mila Domnului, am ajuns în casa Părintelui Sabău în preziua morții preotesei, pe care eu o consider o sfântă, și atunci am văzut o parte a Părintelui pe care până atunci n-am văzut-o. Mult a suferit din cauza acestei pierderi! A fost o mare mângâiere pentru el această femeie. Spunea într-o conferință că oriunde mergea, îi spunea: "Mami (așa o alinta), roagă-te!" – iar rugăciunea preotesei tare mult îl ajuta. Mai spunea într-o predică că cele mai dureroase pentru un deținut nu erau bătăile, chinurile, foamea, ci atunci când veneau comuniștii cu sentința de divorț semnată – asta îi prăbușea pe cei mai mulți.
D-na Cecilia Sabău, fiica Părintelui Ioan: "Mama a stat în umbra Părintelui ca un rug aprins"
Mama niciodată nu făcea scandal, niciodată nu ridica vocea, era tare blândă. Parcă nici n-o simțeai, era ca un suflu, ca un duh. După ce a născut-o pe sora mea, n-a mai putut avea copii, din cauza unui cancer la col, și a fost o mare durere pentru ea, fiindcă iubea mult copiii. Apoi și-a pierdut și vederea de la ochiul stâng, din cauza unui cheag de sânge. Și-a pierdut și sânul din cauza unui cancer mamar. Dar niciodată nu s-a plâns, n-a zis că nu mai poate, niciodată nu s-a arătat a suferi pe față.
Mama a stat în umbra Părintelui ca un rug aprins. A avut o credință uriașă la Maica Domnului. În 1940 era la o clinică din Cluj, pentru a se trata, și a visat că era în fundul unei gropi și căuta să iasă la lumină și nu putea. Atunci a venit o femeie pe care, zicea, "am recunoscut-o, era Maica Domnului. Și mi-a zis: "Ține-te de firul ăsta!", și mi-a întins un fir de iarbă, "că vei izbuti". "Cum să mă țin de un fir de iarbă?..." Dar am apucat firul de iarbă și am ieșit la suprafață".
Au fost multe întâmplări minunate cu mama, întâmplări "neîntâmplătoare”, ci conduse de Cel de Sus. Când a venit Părintele de la pușcărie, după opt ani, mama a făcut din nou cancer la colul uterin, și nu voia să mai meargă la operație. Până la urmă am convins-o să se ducă la profesorul Chiricuță, chirurg, fiu de preot. Dar el n-a vrut s-o opereze, a zis că nu riscă, fiindcă nu-i dădea nici o șansă. Atunci tata s-a dus la el și i-a zis: "Vă conjur, în numele Părintelui Chirircuță, tatăl dumneavoastră, pe care l-am cunoscut foarte bine, să o operați – că acolo unde nu puteți dumneavoastră, poate Dumnezeu". Și-atunci profesorul a acceptat s-o opereze. Și Dumnezeu a făcut ca mama să trăiască încă douăzeci de ani de atunci. Iar între timp profesorul a murit, dar ea a supraviețuit!
A murit cu pace, fără să dea semne că s-ar duce, într-o bună dimineață, la o lună după ce împlinise 90 de ani. Practic, toată viața mama a fost ținută de Maica Domnului, în care a avut o uriașă credință.
"Când Părintele era în pușcărie, nu mai știam dacă este în viață. Și el era la Aiud, la zarcă... Două săptămâni a stat acolo, izolat la "neagra", și când l-au scos era aproape mort. Pe urmă, în primăvara ce a venit, l-au scos la muncă, la grădină, unde se scurgeau apele murdare ale orașului, iar înainte de-a le da drumul din pușcărie, i-au pus să dea declarații că vor da informații la miliție. Dar tata a zis: "Eu nu mă duc. Dacă-mi puneți condiția asta, eu mai bine rămân aici". Din pricina asta, a fost ultimul care a ieșit de la Aiud, după el s-a închis poarta".
(Mărturia părintelui Cristian, fiu duhovnicesc al părintelui Ioan; și a doamnei Cecilia Sabău, fiică după trup; grupaj realizat de Radu Hagiu - Revista Familia Ortodoxă nr. 2(49)/2013, pp. 11-14 și nr. 3(50)/2013, pp. 9-11)
sursa: http://www.fericiticeiprigoniti.net
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu