Când ceri sfat la spovedanie, urmează-l până la capăt!

Dar s-a întâmplat o dată pe dos. La spovedanie, părintele a dat sfat unui tânăr să se cunune cu o văduvă, iar tânărul nu l-a ascultat şi s-a însurat cu cea pe care o voia.

- Ce să ascult eu de moşneag! Oricum, monahul n-o să afle, le-a zis el prietenilor.

Atunci când după o săptămână prietenii au mers la Kitaiev şi au trecut pe la Fericit pentru binecuvântare, Părintele i-a întâmpinat şi le-a dat proaspăţilor căsătoriţi un coş vechi, prăpădit, pe fundul căruia era o grămăjoară de gunoi, iar pe gunoi erau două mere… Neputând înţelege pilda, tinerii au mers să se lămurească la duhovnicul Kitaievului. Acesta, după ce i-a ascultat, a spus:

Să învingem rușinea care ne macină la spovedanie - îndemn al Părintelui Arhimandrit Zaharia Zaharou

Trezirea inimii prin primirea rușinii în taina spovedaniei

 

În rai, protopărinții noștri Adam și Eva erau amândoi goi și nu se rușinau. Purtau veșminte nestricăcioase și duhul le era întors spre Dumnezeu, arhetipul lor. Dar atunci când Adam și-a întors privirea către lumea zidită, încălcând prin aceasta porunca lui Dumnezeu, s-a aflat despuiat de veșmântul cel luminos al suflării dumnezeiești: “Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte” (Fc 3, 7). Rușinea a intrat atunci în viața lor, iar eu au pierdut cinstea duhovnicească de care se bucurau mai înainte. Fiindu-le cu neputință a mai sta înaintea feței bunului Dumnezeu, ei s-au ascuns de la fața Lui. Atât de mult s-a îndepărtat omul de Dumnezeu și-a înstrăinat viața de cea dumnezeiască, încât a ajuns să se asemene dobitoacelor fără de minte și cu inimă împietrită să zică: Nu este Dumnezeu. Încă din rai, odată cu căderea lui Adam, firea omenească a fot rănită de moarte și supusă stricăciunii. Citeşte mai departe...