Invitație la lectură: Asumarea (Post) Modernităţii – Perspectivă teologică asupra istoriei, autorul cărţii fiind P.C. Pr. Dr. Vasile Vlad

Initiativa parintelui profesor aduce în contextul actual al lumii postmoderne, caracterizată de adanci rupturi, mesajul profund al cugetarii patristice, în care lumea este a lui Dumnezeu, iar omul este daruit cu responsabilitatea de a fi mediator între Dumnezeu şi lume.

“Întrucat şi modernitatea si postmodernitatea constituie chipuri ale devenirii omului şi ale lumii sale, ele nu pot fi, într-o perspectiva creştină, nici negate steril – printr-un refuz si denunt izvorate din dispret si dintr-o posibila suficienţa de sine a crestinilor, dar nici acceptate oportunist si fatalist – fie pentru a profita de ele în avantajele materiale ce le confera, fie din neputinta de a le schimba, şi, cu atat mai putin, abandonate. Constituind etape ale istoriei umane, ele sunt obligatoriu vizate de lucrarea soteriologica si transfiguratoare a Bisericii. Ele fac parte din istoria mantuirii si, prin urmare, modernitatea si postmodernitatea, trebuie asumate! Ar fi pe cat de fals pe atat de periculos sa nu vedem in ele decat aspectele negative pentru a le denunta si pentru a imagina depasirea lor intr-o visata noua etapa creştina a istoriei”. (Autorul)

Postmodernitatea – subliniază autorul acestei cărţi – are avea în vedere acea condiţie umană, existenţială şi socială, ce se desfăşoară pe următoarele coordonate: centralizarea şi globalizarea informaţiei şi comunicaţiei, tranziţia de la carte la imaginea televizată şi cea a existenţei virtuale prin computer, stabilirea de noi relaţii între bărbaţi şi femei (cu tot ceea ce propune şi presupune feminismul), tensiunea între diversele forme de globalism şi între identităţile culturale locale, noul raport al omului cu sine, mijlocit de autoanaliză (psihanaliza), relativizarea tuturor valorilor (respingerea tradiţiei), abordarea ludică, parodică, a istoriei (ce e recent e cel mai bun), religiozitate tipic postmodernă (în special de tip sincretist) etc. Paradoxul face să trăim într-un „sat planetar” (Marshall McLuhan) ce tinde din ce în ce mai mult să uniformizeze: vestimentaţia, programele tv, filmele, băutura, sunt doar câteva exemple.

Principala consecinţă constă în pierderea identităţii proprii, într-o „instabilitate” aflată în evidentă contradicţie cu stabilitatea existenţei de tip tradiţional, marcată de certitudini şi mai ales de prezenţa vie a unui Dumnezeu personal, proniator, cu care fiinţa umană se simţea în comuniune. Pierderea acestui sentiment a fost proclamată paradigmatic de strigătul lui Fr. Nietzsche, „Dumnezeu a murit”. Consecinţa: mesajul postmodern a ajuns să fie unul al destructuralizării de sisteme filosofice, teologice sau etice – totul având în ultimă instanţă la bază respingerea transcendenţei divine. Totul trebuie şi este negat, iar nihilismul apare drept unic fundament posibil.

Este un merit absolut evident al acestei lucrări modul în care pune în paralel cele două concepţii antagonice despre lume – cea tradiţional-ortodoxă şi cea postmodernă. Prima concepţie are ca premiză lumea ca şi creaţie a lui Dumnezeu, adică având un sens şi o finalitate, învierea. Privită din perspectiva acestei „finalităţi fericite”, lumea îşi relevă adevărata dimensiune: de semn al înţelepciunii şi slavei dumnezeieşti, mijloc de realizare a intercomuniunii dintre Creator şi om, cel din urmă fiind microcosmos şi mediator al relaţiei Dumnezeu – cosmos (iar căderea în păcat nu a împiedicat definitiv exercitarea slujirii unificatoare a omului de „inel al creaţiei”, căci consecinţele tragice ale păcatului au fost înlăturate prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi opera Sa răscumpărătoare şi îndumnezeitoare).

Cea de-a doua concepţie despre lume şi om este cea modernă şi postmodernă. Ea a fost iniţiată de proiectul iluminist şi are ca principale caracteristici individualismul, promovarea lumii ca realitate autonomă, renunţarea la Tradiţie, renunţarea şi chiar condamnarea formelor cultice şi a religiilor „tradiţionale”, ceea ce are ca o consecinţă directă sincretismul şi relativizarea deosebirilor dintre creştinism şi alte religii. Având ca opţiuni fundamentale naturalismul şi individualismul, iar ca temeiuri raţionalismul, ştiinţa şi progresul, (post)modernitatea cunoaşte două fenomene dominante pentru lumea de astăzi: secularizarea – analizată în amănunt de Păr. Prof. Vlad, în peste 100 de pagini – şi globalizarea.

După ce prezintă posibila definire a postmodernităţii ca „explicaţie critică a modernităţii cu sine însăşi”, cartea se încheie cu, poate, cel mai incitat capitol: o încercare de dialog între cele două concepţii despre om şi lume expuse pe scurt mai sus. Paradoxul face ca nihilismul total să se dovedească „cu mult mai benign şi mai constructiv decât ideologiile care au dus la războaie şi dictaturi” (p. 277)! Astfel, postmodernitatea şi fenomenele ei de manifestare prezintă nu doar aspecte negative, ci, oricât ar părea de surprinzător, şi pozitive (şi aceasta este una din caracteristicile originale ale analizei autorului, deosebită de cea a altor lucrări şi studii scrise din perspectivă ortodoxă, care au accentuat doar divergenţele dintre Ortodoxie şi postmodernitate). „Postmodernismul se descoperă a fi acel demers ce vrea să delegitimize totul, să derealizeze până şi realul, dar numai pentru a găsi încă (s.a.) şi mai profund realul” (p. 278). Pe urmele consideraţiilor filosofului grec Chr. Yannaras, sunt puse în paralel scrierile areopagitice şi cele ale nihilismului modern şi se trage concluzia că „nihilismul teologic” răsăritean se întâlneşte şi totodată se desparte de cel nietzschean şi postmodern (p. 289). Superioritatea apofatismului Părinţilor răsăriteni provine din aceea că respinge „atât rusticismul unei credinţe vecine cu idolatria, cât şi cunoaşterea speculativă cu pretenţii exhaustive” (p. 287). Concluzia finală pe care o trage autorul acestei provocative cărţi este aceasta: „Asumarea modernităţii şi a postmodernităţii de către Biserică trebuie înţeleasă şi pe linia răscumpărării vinii ecleziale faţă de propriile ei greşeli din istorie. Iar modernitatea şi postmodernitatea, la rândul lor, nu mai puţin vinovate de intoleranţă şi totalitarism faţă de creştinătate, vor trebui să accepte că problematica existenţei nu poate fi redusă la economie, la social şi la politic şi că ea trebuie deopotrivă considerată în dimensiunea ei morală şi religioasă, şi că Dumnezeu nu e nici duşmanul şi nici concurentul omului şi al istoriei. În Hristos lumea ... poate descoperi că Dumnezeu Însuşi este uman, iar omul poate deveni, fără nicio diluare de identitate, dumnezeu după har” (p. 293).

Ciprian Iulian Toroczkai

sursa:http://www.revistateologica.ro