Inmultirea painilor in pustie

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,

Deschidem dumnezeiasca Evanghelie (Mt. 14, 14-22) şi ne împărtăşim din ea, rugând pe bunul Dumnezeu să simţim şi astăzi cuvântul dumnezeiesc, asemenea unei împărtăşanii. De aceea a şi zis Mântuitorul: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4,4). Şi, iată, ne împărtăşeşte astăzi şi cu pâine, şi cu al Său Cuvânt: „În vremea aceea, Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei…“ – mila Lui dumnezeiască, unică. Facă Domnul să ne împărtăşim şi noi dintr-o asemenea milă. Milă care cuprinde pe toţi; în milă suntem cuprinşi noi, cei păcătoşi – aşa cum învaţă o rugăciune a Bisericii: „Dumnezeu pe cei drepţi îi iubeşte şi pe cei păcătoşi îi miluieşte“ (e o nuanţă).

Şi Iisus – ne descoperă Evanghelia – are milă, văzând mulţimile, şi tămăduieşte pe bolnavi. Şi iată, grăindu-le cuvântul, vindecându-le bolnavii, a trecut vremea şi s-a făcut seară. Atunci s-au apropiat de Dânsul ucenicii şi I-au zis: „Locul este pustiu şi, iată, vremea e târzie. Dă drumul, deci, mulţimilor, să meargă în sate să-şi cumpere de hrană“.

Dar hrana, într-un loc pustiu, de unde să fie? Două taine parcă se deschid aici, deodată: pe de o parte – taina cu adevărat dumnezeiască – în loc pustiu Dumnezeu a scos apa din piatră, iar de data aceasta – pâine va înmulţi. Iar spiritual, sufleteşte, te răscoleşte acest gând: în loc pustiu să dai hrana… Uneori te cuprinde această nelinişte, durere, simţind parcă puştiul acestei lumi; şi, în golul sufletesc al omului, în pustiul lui, să dai, de la Hristos, împreună cu El, pâine; pustiului sufletesc al nostru, al fiecăruia. N-aş îndrăzni niciodată să vorbesc de pustiul cuiva, de neliniştea cuiva, fără să am în vedere mai întâi pustiul din sufletul meu, experienţa acestui pustiu interior, pe care o facem fiecare. De aceea, una din întrebările cele mai adânci aceasta este: cum să hrăneşti pustiul din tine ca să-l faci roditor?

Poate aici se potriveşte acea mărturie: un european, mergând prin pustiul Nubiei, în Africa şi, călăuzit de un localnic, undeva, în adâncul pustiului, aude un geamăt, ca un suspin. Şi îl întreabă pe localnic: ce înseamnă acest geamăt? I-a răspuns: noi spunem că e suspinul pustiului, care vrea să devină grădină.

Oare nu e adevărat acest lucru pentru orice pustiu sufletesc din lume? Suspinul nu e absent, nu e desfiinţat. Nu poate fi desfiinţat pentru că pleacă din eternitatea lui Dumnezeu, din suflarea divină originară cu care a fost înzestrat omul; suflare divină care e din eternitatea lui Dumnezeu, nu din lumea aceasta.

În acest pustiu şi în acest suspin se aflau atunci mulţimile în jurul lui Iisus. Ucenicii evocă pustiul („locul e pustiu“); ucenicii evocă şi timpul („vremea e târzie“). Sunt evocate deopotrivă cele două categorii existenţiale – spaţiul şi timpul. Şi în acest spaţiu pustiu şi timp târziu ucenicii se întreabă ce să facă, ce să răspundă suspinului mulţimilor. „Slobozeşte-i, dă drumul mulţimii să meargă să-şi caute pâine“ – spun ucenicii. Mântuitorul le răspunde: „Nu trebuie să se ducă“; poate mai adânc: nu trebuie să plece; să nu plece nici de lângă Mine, nici de lângă voi. Când cineva pleacă de lângă Dumnezeu sau pleacă de lângă un om al lui Dumnezeu, ce se poate petrece! Dacă pleacă de lângă Dumnezeu înseamnă că omul vrea să rămână în pustiu; căci fără Dumnezeu n-ai alternativă. Nu există alternativă la Dumnezeu. Cineva a spus: „Sau Dumnezeu sau neantul“. Dacă pleacă de lângă mine, cauza poate să fie dublă: pleacă poate pentru că eu nu-i dau pâine. Dar, cum spune Mântuitorul: „Care este omul acela care, de-i va cere fiul lui pâine, oare îi va da piatră?“. Poate că, totuşi, eu în loc de pâine, îi dau uneori piatră. Sau pleacă de lângă mine pentru că îl izgonesc prin cuvintele mele care cad asupra lui ca o ploaie de pietre. Sau sufletul lui, sărmanul, n-a ajuns încă să se cutremure de pustiul din el, şi să dorească fierbinte ca pustiul lui să devină gradină…

Atunci, Mântuitorul spune: „Să nu plece. Daţi-le voi să mănânce“. Îi pregătea pe ucenici pentru misiune. Aceasta avea să fie menirea lor: să hrănească; să împlinească cuvântul profetului Amos, de odinioară: „Va veni vremea când va fi foame în lume. Dar nu numai foame de pâine, ci şi foame de cuvântul lui Dumnezeu“. Cuvânt şi pâine. Nu trebuie să le separăm niciodată. Cel puţin în veacul de acum nu pot fi separate pâinea de cuvânt şi cuvântul de pâine. De aceea Mântuitorul a şi instituit Împărtăşania: pentru că în El să fie totodată şi cuvântul Lui (prin Evanghelie), şi trupul Lui (pâinea). Căci El este Pâinea care S-a pogorât din cer. Cuvânt şi pâine: Evanghelie şi Imparasanie.

„Daţi-le voi…!“, le spune Mântuitorul. Dar, Doamne, „n-avem aici decât cinci pâini şi doi peştişori“. De unde agonisiseră? Nu erau de la ei, le primiseră, cum ne încredinţează Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, de la un băieţel din cei care veniseră cu mulţimea. Căci, aşa cum citim mai departe, erau de faţă atunci cinci mii de bărbaţi, pe lângă femei şi copii. Cât despre acel băieţel, măicuţă lui avusese grijă şi-i pusese în traistă cinci pâinişoare de orz. Mereu ne întâmpină smerenia (pâinişoare de orz). Şi unul din ucenici – Sfântul Andrei – a luat legătura cu băieţelul şi a mărturisit Mântuitorului: „Iată, este un băieţel aici, care are cinci pâinişoare de orz şi doi peştişori“. „Aduceti-Mi-le aici“. Şi au adus la Mântuitorul pâinile şi peştişorii.

Peştele are un înţeles deosebit în Scriptură. De aceea, în catacombe e înfăţişat chipul Mântuitorului, precum ştiţi; şi pentru faptul că cele cinci litere ale cuvântului grecesc ihtis = peste (de aici şi o ştiinţă: ihtiologia) sunt iniţialele expresiei: Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. Au adus aşadar la Mântuitorul pâinile şi cei doi peştişori. Şi El a poruncit mulţimilor să şadă pe iarbă. Tot Sfântul Ioan ne spune că i-a aşezat în cete de câte cincizeci. Şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor, iar ucenicii, mulţimilor.

Aici se dezvăluie o taină negrăit de adâncă: în ziua Învierii, Mântuitorul, intrând la ucenici, le va spune, între altele: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Şi acestea zicându-le, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, li se vor ierta, cărora le veţi ţinea, ţinute le vor fi“. Reţinem cuvântul care mereu se săvârşeşte sub alte chipuri în Evanghelie. Acum Mântuitorul priveşte la cer, Îşi înălţă ochii şi se roagă; binecuvântează, frânge şi dă ucenicilor, iar ucenicii – mulţimilor. La fel: „Cum m-a trimis pe Mine Tatăl, Eu vă trimit pe voi“. Anticipa Ziua Învierii. Şi ucenicii împărtăşesc; şi, de atunci, neîncetat, urmaşii apostolilor au sarcina aceasta: ca, de la Hristos şi de la Tatăl – către Care El Şi-a îndreptat privirea, inima, adâncul din El, şi L-a invocat – să primească darul şi să-l dea aproapelui. Cineva întreba: avea nevoie Iisus să Se roage? Dar nu aşa se pune întrebarea, pentru că Iisus e neîncetat în legătură cu Părintele Ceresc; şi ca să ne arate nouă, în iconomia mântuirii, că el e Mijlocitorul. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin El. Şi atunci, El Se îndreaptă către Tatăl, căci toate, cum spun Părinţii, s-au făcut de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. În acest moment se va săvârşi un act ziditor şi mântuitor. Pentru că cele cinci pâini se înmulţesc, se rezidesc neîncetat; aşa cum în fiecare an, din bobul de grâu se rezideşte spicul şi se face holda.

Aşadar, acum, de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, pâinile capătă o nouă viaţă, un nou botez, dacă vreţi; şi trec în mâinile ucenicilor parte cu parte, iar de la ei, la mulţimi şi se hrănesc mulţimile. Cât am dori să simţim taina aceasta, permanent săvârşindu-se în Biserică! Permanent să simţim cum Hristos e în faţa Tatălui, Se roagă, invocă, apoi, El, pe altar, binecuvântează, frânge, şi preoţii împărtăşesc mulţimile. Şi toţi alcătuim una – Biserica, familia divină. Din acest belşug al înnoirii zidirii, cu fiecare moment al Împărtăşaniei se înnoieşte actul creator originar. E atât de adevărată mărturia Evangheliei: Că „toate prin El – prin Dumnezeu-Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu – s-au făcut. Şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“. Atunci, în Împărtăşanie, hotărât că e El, căci prin El s-au făcut toate. Şi de la El vine trezirea sufletului nostru, ca un act dumnezeiesc de zidire, de înnoire, de naştere din nou a pâinii şi vinului în Trup şi Sânge dumnezeiesc.

Şi cât belşug, Doamne, ai adus în locul acesta pustiu, căci, iată, au rămas douăsprezece coşuri, pe care le-au strâns ucenicii. Astfel e belşugul harului dumnezeiesc – nesfârşit; nesfârşire din nesfârşirea lui Dumnezeu. Reţineţi şi regândiţi acel moment. Să ne simţim acum, aici, în faţa lui Hristos. Aşadar ne-am hrănit. Ce a urmat, ce urmează? Urmează alte taine tot atât de adânci, dacă nu şi mai adânci. Anume: în jur e pustiu; dar în acel pustiu e o oază de paradis, în care Hristos împărtăşeşte mulţimile; transformă pustiul în grădină a Edenului. Şi mulţimile, cum ne încredinţează iar Sfântul Ioan, s-au gândit atunci să-L proclame pe Mântuitorul, împărat. Îşi ziceau: cine vorbeşte mai dumnezeieşte decât El? Cine ne vindecă bolile? Cine ne hrăneşte trupurile? El e vrednic să fie regele nostru. Să-l proclamăm! Mântuitorul însă n-a venit să seducă; n-a venit doar să satisfacă sentimente şi dorinţe deşarte, ori să flateze setea de miracol a lumii.

Cum vom vedea, în seara aceea, după ce S-a retras, s-a petrecut umblarea pe mare. Prin urmare, a doua zi, seara, mulţimile nevăzându-L pe Mântuitorul cu ele, au luat cum au putut, corăbii, bărci, şi s-au întors în Capernaum. L-au căutat pe Mântuitorul: unde eşti? „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semn, ci pentru că aţi mâncat pâinile şi v-aţi săturat“. Semn şi pâine. Semn, mai bine zis decât minune. Minunea te arunca în uimire, în miracol, în ceva neobişnuit, care uneori te tulbura; în care nu ştii să desluşeşti. Şi demonul e în stare de asemenea fapte. Semnul dumnezeiesc e altceva: îţi transmite un mesaj dumnezeiesc. Or: aţi dorit pâine, să vă saturaţi; doriţi să vă vindec bolnavii; să vă spun cuvânt care să vă mângâie. Dar prin semn ce înţelegeţi? Să înţelegeţi ceea ce vreau să vă învăţ şi cum vreau să vă înalt la chemarea voastră de chip al lui Dumnezeu, de asemănare a lui Dumnezeu, de fii ai lui Dumnezeu!

Mulţimea atât înţelegea atunci, în acea seară; şi să-L proclame pe Mântuitorul împărat. Adeseori şi noi suntem asemenea mulţimii: ne dorim să avem pe cineva care să ne tuteleze, să ne dea de toate: şi cuvânt, şi vindecare, şi sănătate, de toate. Iar dacă nu ne dă, să protestăm. Dar ce se petrece? Mie mi se pare de o adâncime negrăită ceea ce face Mântuitorul atunci. Aşadar simte că ei vor să-L proclame împărat, iar El să le dea de toate, urmând ca ei să fie, dacă s-ar putea, într-un fel de azil universal. Mântuitorul însă vrea altceva. Sfântul Pavel numeşte această lume o arenă de luptă: „Mă lupt nu ca şi cum aş arunca cu pumnul în văzduh“, adică în gol, în pustiu. Nu există pustiu înaintea lui Dumnezeu, ca să rămână pustiu. Există pustiu ca noi să-l transformăm în grădină.

Şi atunci, Mântuitorul porunceşte mai întâi ucenicilor să plece. Ucenicii merg la malul mării, se suie în corabie şi pleacă pe mare; şi cum? – să înfrunte marea. Pentru că în noaptea aceea va fi furtună; iar Dumnezeu (Mântuitorul) îi trimite să înfrunte furtuna. Iar, pe măsură ce umbrele înserării Îl fac mai puţin vizibil – trupeşte – pe Mântuitorul, El se retrage, se urcă pe muntele din preajmă şi se roagă. Şi eu cred că neîncetat Mântuitorul e în stare de rugăciune, de mijlocire între noi şi Tatăl. Evanghelia spune că la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu – faţă în faţă (în greceşte: pro ston Theon ).

Deci Mântuitorul, în munte, se roagă, retras. Jos, la poalele muntelui – mulţimile; pe mare – ucenicii. Nu simţi, parcă, aici, o stare de retragere tainică a lui Dumnezeu, a lui Hristos? În faţa Tatălui, dar în rugăciune pentru noi. Iar noi, mulţimile, aici; ucenicii, deodată, în plină furtuna, printre valuri care sunt gata-gata să înece sărmana corabie. Ce taina se dezvăluie aici! Nu simţim noi – în viaţa particulară, dar şi în viaţa comunitară, în ziua de azi, a neamului nostru, a valurilor ce ne bântuie, a încercărilor la care suntem supuşi – că, parcă, undeva, Dumnezeu se retrage?

Nu-I mai simţi, parcă, prezenta, dar simţi ceva tot atât de adânc şi mai sfâşietor, anume: prezenta absenţei. Pentru că ştii că El există. Nu e lucru mai dureros decât să înduri şi să simţi că înduri, să ai conştiinţa că înduri prezenţa absenţei Lui; pe care şi mulţimile, şi ucenicii o simţeau adeseori.

Să medităm împreună: pentru omul credincios marea problemă, iubiţilor, nu este – mai ales pentru noi, răsăritenii – existenţa lui Dumnezeu. Pentru că numai cel nebun, sărmanul, poate să tăgăduiască existenţa lui Dumnezeu, evidenţa evidenţelor. Cu lacrimi o spun, pentru că trebuie să-l plâng pe nebun. Dar în Apus se pune problema aceasta, din nefericire. Dar ce vreau să spun acum? Problema pentru credincios nu este aceasta. Dumnezeu există indiferent dacă eu Îi dau sau nu „certificat de existenţă“ (în cursul de Teologie Fundamentală, pe care îl predau, nici nu mai pun problema argumentelor raţionale pentru existenţa lui Dumnezeu). Toată făptura Îl mărturiseşte pe Dumnezeu. Deci, la noi, nu această problemă se pune; Dumnezeu există. Cealaltă problemă este de cea mai mare adâncime pentru noi: a relaţiei mele cu Dumnezeu. Aceasta e adevărata problemă: cum stau eu în faţa lui Dumnezeu; cum Îl simt eu pe Dumnezeu.

În seara aceea Mântuitorul S-a retras. Avem aici dialectica legăturii cu Dumnezeu, dialectica harului lui Dumnezeu. Totul e cum stau eu în faţa lui Dumnezeu, nu cum stă Dumnezeu faţă de mine. Să reţinem această idee: Dumnezeu există, dar cum stau eu în faţa Lui? Eu pot fi deschis sau închis în faţa Lui; libertatea mea, libertatea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, uneori se retrage. Or, ce fac eu atunci, în încercările, în durerile mele?

Viktor Frankl distinge trei dimensiuni de manifestare a omului: homo faber (omul lucrător, care realizează valori şi îşi găseşte în ele un sens al vieţii); homo amans (omul iubitor, care îşi găseşte împlinirea în iubire; în iubirea obişnuită, faţă de semeni. Iar cineva spune atât de adânc: eu îmi verific iubirea, fundamental, prin legătura cu Dumnezeu, în raport cu împlinirea poruncilor Lui. Din acea măsură trebuie să ştiu că iubesc cu adevărat: dacă împlinesc poruncile Lui; atunci El vine şi mi se arată. Cum a spus Mântuitorul: „De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele; cel ce iubeşte poruncile Mele, iubit va fi de Tatăl Meu, la El vom veni, locaş la Dânsul vom face“); şi homo patiens (omul suferinţei). Frankl susţină că, în suferinţa mai degrabă, se descoperă cel mai adânc sens al existenţei. Dacă în celelalte două situaţii existenţiale – a prestaţiei creatoare (spirituale şi materiale) şi a iubirii – îţi poţi găsi împlinirea prin ele, dar în lumea aceasta, singură suferinţa te înălţa mai presus de lume. În suferinţă vezi cum se destramă totul în jurul tău. Şi depinde de tine să descoperi sensul – care există! – şi să suspini în această durere a prezenţei absenţei, în adâncul tău, şi să-l cauţi. Dumnezeu se cere căutat; sensul se cere căutat. Sensul nu-l produc eu, spune Frankl; ceea ce produc eu e ceva subiectiv sau un non-sens. Sensul este unic. Şi numai suferinţa mă înaltă, mă ridică din platitudinea lumii. Pentru că în suferinţa văd cum se prăbuşeşte totul în jurul meu; în lipsuri, în necazuri, într-o boală în care făptura mea e sfâşiată, aşa cum spune un mitropolit: numai în boală eu simt că una e sufletul şi alta e trupul, şi atunci eu strig.

De aceea Dumnezeu lasa uneori loc unui fel de absentă, în care eu trebuie să simt şi să văd prezenţa Lui. Iar prezenţa Lui să o resimt că o naştere a mea.

Deci Dumnezeu ne-a dat pâinea, vindecarea de boli, cuvântul, totul. Dar, deodată, Se retrage; pentru că, repet, Dumnezeu nu vrea să facă din lumea noastră un azil de neputincioşi; ci o arenă de osteneală, de nevoinţă.

Noi trăim astăzi asemenea încercări. Simt însă că se naşte o lume nouă. Suntem la sfârşit de lume şi început de lume. Or, noi învăţăm, din chiar încercările care ne sunt date astăzi, cum se naşte această lume.

Cineva observă: ne-am ocupat foarte mult de moarte. Cine însă este preocupat de naştere? Nu numai de naşterea trupească, evident. Mai mult: dacă la moartea noastră încercam fel de fel de mijloace pentru a o îndepărta, sau pentru a o face benefică (vezi Doamne, euthanasia), atentatele la viaţă însăşi se înmulţesc. E o tragedie aceasta, de proporţii fără precedent. Şi părintele Ioanichie Bălan avea dreptate când semnala că într-o maternitate, la o sută de sarcini, abia trei-patru dacă vin pe lume, restul sunt ucise. Simţim oare? Cu noi se naşte astăzi o lume nouă! Nu numai în ţara noastră. Se naşte în lume un nou eon, o nouă perioadă în istorie, cu noi. Dacă naşterea firească se face fără noi (cum scria Heidegger: „Suntem aruncaţi în lume fără să fim întrebaţi“), naşterea duhovnicească o primim la botez; şi această naştere nu se face fără noi, ci cu noi. Şi în măsura în care suntem conştienţi de această naştere din nou a lumii de astăzi, în acea măsură participăm la propria noastră naştere şi creştere.

Aceasta vrea Dumnezeu de la noi: să înfruntăm încercările, greutăţile; să socotim acest timp, de lucru, în care Dumnezeu ne cheamă, aşa cum a chemat atunci mulţimile, să nu le dea totul de-a gata; aşa cum a chemat pe ucenici, că ei să înfrunte valurile; să sporească în fiecare dintre noi conştiinţa participării la naşterea noastră din nou; a lumii de aici şi a lumii întregi.

Pretutindeni în Europa şi în lume e aceasta mare trecere pascală către o arvună a învierii, a veacului viitor. O simt şi o trăiesc cu toate fibrele fiinţei mele. Dar în care noi toţi suntem chemaţi. Dar în faţa greutăţilor, la marile noastre încercări, în orice stare a valurilor ar fi corabia noastră, nimeni să nu cadă în deznădejde. Dumnezeu ne cheamă că, şi în momentele în care simţim că cerul e de aramă şi nu ne răspunde, să simţim că e timpul să se trezească în noi chipul Lui dumnezeiesc, asemănarea cu El; nevoinţa noastră, credinţa noastră, nădejdea noastră, iubirea noastră, păzirea poruncilor Lui, cu conştiinţa că El Se roagă. Nu uitaţi, când corabia e gata să se înece (aşa li se părea ucenicilor), El apare pe valuri şi rosteşte: „Eu sunt, nu vă temeţi“. Eu exist! Eu sunt cu voi! Şi împreună biruim şi ne naştem din nou.

Acesta e mesajul Evangheliei de astăzi. Iisus veghează, dar vrea să vadă că noi ostenim pentru salvarea noastră. Că noi, mai ales, ştim că El, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, El care a hrănit mulţimile (şi poate că o parte din aceste mulţimi, împreună cu fariseii, L-au pus pe cruce) e trimisul Părintelui Ceresc. Şi, ca Fiu al Părintelui Ceresc, ne ştie pe noi toţi, înrădăcinaţi în aceeaşi obârşie, a Lui, ca fraţi ai Lui. El suferă împreună cu noi şi noi suferim împreună cu El şi biruim împreună cu El, ştiind că pe El, Fiul lui Dumnezeu, L-a trimis Tatăl, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Să ne hrănească, dar să ne şi crească pe noi, prin suferinţă, prin încercări şi prin iubire şi, mai mult, prin nevoinţa să biruim. Cum a spus El: „În lume încercări veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea“. Cu El biruim orice încercare, orice lipsă, orice nevoie, ştiind că atunci când e nevoie, El intervine.

Şi rosteşte: „Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră“. Amin!

Părintele Constantin Galeriu

sursa: http://www.crestinortodox.ro/