Bolile fizice au întotdeauna
cauze sufleteşti sau spirituale, care nu pot fi descoperite eficient decât în
Biserică, trupul tainic al lui Hristos Mântuitorul. Medicina atee ignoră aceste
cauze adânci, se rezumă la efectele lor (între care încearcă să stabilească
relaţii de “cauzalitate” pur materială) şi se opreşte neputincioasă la poarta
morţii. Medicina atee crede, mai mult sau mai puţin înfricoşată, că moartea
înseamnă dispariţie în neam. Medicina creştină trăieşte însă în adevărul
Învierii lui Hristos, Care ne-a eliberat de frica morţii şi ne-a dat
încredinţarea vieţii veşnice. În creştinism, vindecarea primeşte pentru prima
dată un sens eshatologic, adică
legat de mântuirea şi îndumnezeirea omului întreg, în perspectiva tainică a
obşteştii învieri şi veacului ce va să vie, când, după cuvântul apostolic,
„acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune”. Pentru prima dată
cuvântul „vindecare”, în accepţie medicală, devine insuficient, fracturat de
însuşi sensul lui biologic.[2]
Scopul medicinii somatice este
să ofere sănătate trupului, în timp ce scopul medicinii spirituale este „să
înaripeze sufletul, să-l răpească inimii și să-l dea lui Dumnezeu și acel după
chip, să-l păstreze, sau aflându-se în primejdie să-l conducă, sau risipit
fiind să-l mântuiască și să-l sălăşluiască pe Hristos în inimi prin Duhul Sfânt
și în final, Dumnezeu să-l facă și să-l redea fericirii de sus, întocmirii de
sus.”[3]
Această deosebire între
vindecarea trupească și sufletească se vede și din deosebirea dintre trup și
suflet. Trupul este pieritor, în timp ce
sufletul este nepieritor și nemuritor după har. Astfel, medicina trupească se
ocupă cu vindecarea trupului, în timp ce medicina sufletească, pe care o
exercită Biserica, îngijește sufletul, care este după Chipul lui Dumnezeu.
Vindecarea nu se termină numai la suflet, ci se extinde și la trup. Adică,
scopul vindecării sufletești este să vindece întâi și întâi sufletul și apoi
sufletul vindecat „și ceea ce e mai rău să atragă la sine și să așeze sus,
dezlegat fiind puțin câte puțin de caracterul grosolan”; astfel sufletul devine
pentru trup ceea ce este Dumnezeu pentru suflet.[4]
În Vechiul Testament îi întâlnim
implicaţi în actul tămăduirii trupeşti atât pe doctor cât şi pe preot. Noul
Testament aduce noutatea tămăduirii harice a bolilor sufleteşti şi trupeşti de
către Hristos şi apostolii Săi, punându-se astfel bazele slujirii tămăduitoare
a Bisericii, din care fac parte atât clericul cât şi medicul. Desigur, Tradiţia
nu a exclus ştiinţa medicală axată doar pe trup, dar a îngăduit-o şi a folosit-o
numai în măsura în care ea nu a abătut bolnavul de la credinţa în Dumnezeu. În
accepţia comună astăzi, cea a medicinii trupului, sănătatea înseamnă strict
integritatea corpului şi buna funcţionare a tuturor organelor. În accepţia
teologică creştină, cu rădăcini în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie, starea de
sănătate deplină înseamnă mult mai mult. „ Omul reprezintă o unitate deplină între suflet şi trup.
Sufletul e legat de trup, dar depăşeşte materialitatea acestuia, făcând din om
o persoană capabilă de îndumnezeire şi destinată eternităţii.”[5]
Altfel spus, fiinţa umană este, prin suflet, nu doar ceva, ci şi cineva,
în măsură să intre în relaţie conştientă cu iubirea divină.
Prin urmare, vindecarea se
referă la omul întreg și, în esență, terapia sufletească este subordonarea
trupului sufletului și îndumnezeirea omului, îndumnezeirea sufletului,
îndumnezeirea trupului. Astfel, vindecarea este schimbarea patimilor, adică
curățirea și îndumnezeirea omului. Nu este vorba, prin urmare, despre o vindecare
exterioară, care țintește pur și simplu spre o îmbunătățire a vieții morale și
sociale, nici despre un simplu echilibru psihologic, ci despre vindecarea
omului ascuns.[6]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu