Fratilor, daca cineva dintre cei necredinciosi si necunoscatori ai tainelor noastre ar intra astazi in vreuna dintre bisericile noastre, s-ar mira foarte mult de cele ce se petrec intr-insele: noi stam imprejurul sicriului unui mort, suspinam si oftam deasupra lui si, in acelasi timp, credem ca in acest sicriu este izvorul vietii si al nestricaciunii!
Daca Mantuitorul vostru, ne-ar zice necredinciosul, este invierea si viata, atunci cum a putut fi El omorat si inchis in mormant? De indata insa ce El a murit si a fost ingropat, cum va mai poate darui voua viata si nestricaciune? Una din doua: sau plangeti, sau va bucurati! Dumnezeu nu moare, mortul nu mai invie!
Asa ne-ar putea zice noua astazi orice necredincios. Dar dansul, fratilor, tot asa ne-ar vorbi daca l-am duce in Eden, unde locuiau candva stramosii nostri. Acolo ei au gustat dintr-o mancare care parea a fi buna la gust si frumoasa la vedere (Fac. 3, 6) dar, in loc de sat, a urmat foame vesnica si vesnica moarte. Se deschid ochii stramosilor nostri, dar nu vad pe ispititorul, ci isi vad numai goliciunea lor! Ei au vrut sa fie ca niste dumnezei, dar se indeparteaza de Dumnezeu!
Taina indoita! Dar cei ce au aruncat valul noi suntem. Ieslele si crucea de oameni sunt facute. Nu Dumnezeu S-a ascuns de om, ci omul s-a ascuns de Dumnezeu. Daca noi n-am fi cazut asa de jos, atunci s-ar vedea si cum suntem reabilitati. Acum e mult mai bine sa nu ne uitam in prapastia raului, pentru ca sa nu ametim la vederea adancimilor ei; e mult mai bine sa cunoastem toate doctoriile cerescului doctor, pentru ca sa nu ne inspaimantam de ele. Sa lasam toata purtarea de grija Aceluia in ale carui maini este puterea si mantuirea!
Dar pentru ce vorbesc eu oare aceste lucruri deasupra acestui mormant? Pentru ca si astazi sunt iudei care cer semne si elini care cauta intelepciune, iar noi propovaduim pe Hristos cel rastignit (I Cor. 1, 22-23). Da, il propovaduim si-L vom propovadui!
Pentru iudeu, Hristos cel rastignit sminteala este. Si ce-i cu aceasta? Oare iudeul nu s-a smintit si atunci cand i s-a trimis mana din cer, intreband el si atunci: “Ce-i asta?” (Ies. 16, 15). Oare nu tu, iudeule, te-ai vindecat de muscaturile veninoase ale viperei numai cu o singura privire la sarpele cel de arama, ridicat pe cruce? Spune-ne, deci, cum vederea aramii putea vindeca? Cum sarpele putea mantui de muscaturile sarpelui? Si atunci si noi iti vom spune cum Crucea loveste pacatele si izvoraste viata si nestricaciune.
Pentru elin, Hristos cel rastignit nebunie este. Si ce-i cu aceasta? Caci si el nu pentru intaia oara vazand nu vede si, crezandu-se intelept, a innebunit (Rom. 1, 22). In oglinda naturii, de la facerea lumii se vad nu numai intelepciunea dumnezeiasca, cea cantata de elini, ci si puterea si dumnezeirea (Rom. 1, 20). Dar multe a vazut oare in aceasta oglinda elinul? Si apoi, si cele pe care le-a vazut, nu le-a ascuns el oare in nedreptate? Nu a schimbat el oare slava adevaratului Dumnezeu intru asemanarea omului celui stricacios, si a pasarilor, si a patrupedelor, si a taratoarelor? (Rom. 1, 28). Pentru aceea, elinule, a si binevoit Dumnezeu ca prin nebunia crucii sa mantuiasca pe cei credinciosi, caci in intelepciunea lui Dumnezeu n-ai vazut tu intelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 21).
“Dar si printre crestini sunt vrajmasi ai crucii lui Hristos” (Fil 3, 18). Da, au fost, sunt si vor fi, insa, cine sunt ei? Acestia sunt, mai intai, oameni al caror dumnezeu este eul lor. E de mirare, deci, daca aici n-are loc crucea? Acestor oameni le place acum a deriva lumea dintr-o sfera? De ce nu privesc cu mai multa luare-aminte aceasta sfera? Poate ca ar vedea intr-insa crucea. Altfel de dusmani ai crucii sunt aceia al caror dumnezeu, dupa cum zice Sfantul Apostol, este pantecele lor (Fil 3, 19). Fata de un astfel de dumnezeu, nici vorba nu poate fi de smirna si tamaie; lui ii trebuie jertfele lui Belphegor si Moloh [vechi zeitati - n.a.].
Fiul lui Dumnezeu este pe cruce! cu adevarat, minunea minunilor! Mantuitorul lumii este in mormant; cu adevarat, taina tainelor. Dar oare, necredinciosule, se ascunde aceasta de tine? Tu spui ca aceasta e de neinteles pentru tine. Si, cu toate acestea, ti se spune ca aceasta nu o pot pricepe nici ingerii. De ce deci sa te miri ca nu poti patrunde aceasta cu mintea ta cea marginita? Tu te minunezi de natura si-ti pleci fruntea inaintea ei; dar oare pricepi tu toate cele ce se cuprind intr-insa? Si apoi oare nu-ti pleci fruntea cu mai mult respect inaintea celor pe care le pricepi mai putin? Unui Dumnezeu cu totul priceput de tine, tu ai inceta de a I te mai inchina.
Dar ce sa mai lungim vorba? Despre pomul bun nu poate fi decat o singura parere, parerea pe care ne-o dau fructele lui. Arborele crucii este sec, dispretuit, inspaimantator, dar ia sa vedem cum sunt fructele lui.
Inaintea cui, iudeule, cade Ierusalimul si biserica ta, asa incat din ele nu mai ramane piatra pe piatra, asa incat insusi stapanitorul lumii, Iulian, nu le mai poate rezidi? Inaintea acestui Mort! Cui cedeaza locul Panteonul din Atena si Capitoliul din Roma, Cezarul si filosofii? Acestui Mort! Cine oare opreste pe barbari de a mina cu desavarsire imparatia Romei, cine ii face sa-si uite salbaticia si sa inceapa a fi oameni dupa Evanghelie? Acest Mort! Caror popoare le e data astazi stapanirea peste toata lumea? Acelora care cred in numele lui Iisus celui rastignit! De care steag fuge si astazi Mahomed? De acela pe care se afla chipul crucii!
Ce-ti trebuie, iudeule, alte semne mai bune decat acestea? Oare nu vezi tu din ele ca Hristos, chiar aici, pe pamant, este puterea lui Dumnezeu ( I Cor. 1, 24)?
Tie, elin vechi sau nou, iti trebuie intelepciune? Vino si vezi (In. 1, 46). Vezi tu oare cum pietele Atenei se prosterneaza inaintea idolilor tai, filosofii, acei oameni care in adunarile lor tainice de nimic nu radeau mai mult decat de idolii si zeii tai? Noi nu vom osandi tocmai aspru aceasta slabiciune a lor, caci viata e mai pretioasa decat filosofia. Dar cred ca esti de aceeasi parere, ca in filosofia ta nu se gaseste acea putere care ar putea sa lupte contra superstitiei ei; priveste deci si vezi ce are sa se intample. Nu vor trece nici cinci veacuri si in toata imparatia romana nu se vor mai gasi nici cinci idoli. Unde-s ei si cine i-a maturat de pe fata pamantului? Filosofii? Dar in Roma nu se mai gasesc nici cinci filosofi! Si apoi, si aceia, cati mai sunt, sunt pentru idoli. Idolii au cazut in fata predicii lui Pavel si Apolo [ucenic al Sf. Ap. Pavel - n.a.] !
Ei, elinule, oare aceasta nu este intelepciune? Dar asculta mai departe ce zice dumnezeiescul tau Platon. “Adevaratul Dumnezeu, zice el, e greu de gasit si, chiar daca l-ar gasi cineva, totusi despre Parintele naturii i-ar fi imposibil sa sfatuiasca cu oricine.” Adica, elinule, Platon al tau vrea numai el singur sa-L cunoasca pe Dumnezeu si numai pentru folosul sau; ceilalti pot sa nu-l cunoasca! Putin folos ar trage omenirea de la o astfel de filosofie! Dar, spre fericirea ei, s-au gasit oameni mai curajosi si mai omenosi decat Platon al tau. Priveste ce are sa fie! Nu va trece nici macar un veac dupa moartea lui Iisus din Nazaret, si barbati din toate neamurile vor incepe a blagoslovi; pana si copiii cei mici vor cunoaste pe Parintele naturii si al oamenilor, ceea ce nici nu au visat academicienii; si toate acestea sunt lucrarile a doisprezece pescari din Galileea! Ei, elinule, oare aceasta nu este intelepciune?
Asa s-a justificat intelepciunea crucii inaintea fetei a toata lumea de catre copii (Mt. 9, 19; 5, 16) si din lucrurile lor! Si inca se va mai justifica! Noii elini vor fi rusinati, cum au fost rusinati si cei vechi. Cisternele gaurite ale intelepciunii lumesti, oricat s-ar carpi, nu vor putea da apa vie (Ier. 2, 13). Fara Fiul nu vor cunoaste pe Tatal, ca pe El il va cunoaste numai acela, caruia va voi Fiul sa-i descopere (Mt. 11, 27), iar Fiul nu face aceasta descoperire decat numai de pe cruce.
Dar ajunge cate am vorbit iudeilor si elinilor; acum e timpul sa vorbim si cu tine, adevaratule crestin. Tu nu ceri semne, dar Domnul ti le arata fara sa le ceri. Tu nu cauti intelepciune, dar ea singura vine la tine. Tu insuti esti pentru lume un mare semn si o mare taina.
In adevar, crestine, tie ti s-au deschis ochii inimii (Is. 42, 7) pe care toti oamenii trupesti ii au inchisi si tu vezi desertaciunea tuturor lucrurilor care sunt mari si slavite in lume; o vezi si o socotesti greoaie, pentru ca sa dobandesti pe Hristos (Fil 2, 8); oare nu este acesta un semn? Pentru tine nu mai exista frica de moarte, asa ca tu, daca vei merge prin mijlocul umbrei mortii, nu te vei teme de rau (Ps. 22, 4); oare acesta nu este un semn? Tu gasesti hrana si dulceata in ceea ce pentru cei lumesti este amaraciune si povara si, din contra, te dezgusti si te ingretosezi de acele dupa care ei alearga toata viata; oare acesta nu este un semn? Tu, din cand in cand simti in tine puterea veacului ce va sa vina (Evr. 6, 5), te inalti cu duhul mai presus de lume si petreci cu Acela pe care l-a iubit sufletul tau (Cant. 3, 1); oare acesta nu e un semn?
Nu se poate ca sa n-ai tu si intelepciune! O, Domnul stie sa lumineze si sa invete pe aceia care stiu sa-L asculte si sunt gata sa puna in practica cele auzite. Fara indoiala, tu nu ai auzit o singura data inlauntrul tau pe Acel invatator care a stiut sa-si faca din pescari Apostoli. Si poate vei fi primit chiar acea ungere de la Duhul Sfant, pe care, primind-o cineva, nu mai are nevoie sa fie invatat, caci insasi aceasta ungere il invata toate.
Cum deci te vei mai indoi, crestine, ca Domnul cel rastignit este cu adevarat puterea lui Dumnezeu si intelepciunea, adevarul, sfintirea si izbavirea spre mantuire a oricarui om care crede (I Cor. 1, 24, 20), cand El cu insasi fapta ti-a facut tie toate acestea? Aceasta ar insemna sa te indoiesti chiar de mintea ta, care este a lui Hristos (I Cor. 2, 16), de insasi inima, care este a lui Hristos (Efes. 3, 17) si de insasi viata ta, care este a lui Hristos (Colos. 3, 4).
Dar daca, iubite crestine, Hristos nu s-a facut pentru tine toate acestea, daca crestinismul nu s-a infiltrat in viata ta, daca credinta ta se cuprinde j numai in vorbe, inchinaciuni si sentimentalism iute trecator, atunci clar sa-ti fie ca tu putin te deosebesti de iudeu si elin. Ce folos ca tu tii cu mana un tezaur pretios, daca nu te folosesti de dansul si umbli calic ca si mai inainte de a-l avea? Ce pretuieste inaintea ochilor tai doctoria cea tamaduitoare de toate bolile, cand tu nu o iei si deci continui a suferi chinuri de moarte? Hristos ne mantuieste pe toti, dar nu atunci cand ramane numai in Evanghelie, sau numai pe epitaf, sau numai in cer, ci cand intra in inima noastra, se uneste cu duhul nostru si devine principiul intregii noastre vietii si a tuturor faptelor noastre. Cugeta la acestea in fata acestui mormant.
Ganditu-ne-am vreodata, fratilor, ca noi cu totii am fost deja in mormant si ca asupra fiecaruia dintre noi s-a savarsit deja actul inmormantarii? Daca nu ne-am gandit, sa ne gandim cel putin acum, inaintea acestui mormant. Caci intr-insul, in acest mormant, am fost ingropati cu totii.
Cum si cand? La botez, raspunde Apostolul: “Caci aceia ce ne-am botezat in Iisus Hristos, in moartea Lui ne-am botezat; ne-am ingropat deci impreuna cu El prin botez in moarte, ca precum s-a sculat Hristos din morti cu slava Tatalui, asa si noi sa incepem a umbla in innoirea vietii.” (Rom. 6, 4).
A ne boteza in moarte! A ne ingropa impreuna in moarte! Ah, fratilor, oricum am talmaci cuvintele acestea, totusi ele sunt peste masura de puternice si de impresionante. Daca si moartea unui om de rand este ceva foarte insemnat, apoi cu cat mai mult moartea Dumnezeului Om! Si noi cu totii ne-am botezat in aceasta moarte! Cu totii ne-am ingropat in aceasta moarte!
De unde aceasta minunata si inspaimantatoare botezare? Pentru ce aceasta neajunsa de minte si dumnezeiasca ingropare? Pentru ce baia botezului nostru a fost un mormant si inca mormantul lui Hristos?
Pentru a pricepe cat mai lamurit aceasta, trebuie, fratilor, sa ne indreptam privirile asupra scopului botezului nostru. Pentru ce ne botezam noi? Spre iertarea pacatelor, raspunde Sfanta Biserica. Adica, lamurind mai pe larg aceeasi idee, noi ne botezam pentru a sfinti firea noastra cea intinata prin pacat, pentru a reinnoi intr-insa chipul lui Dumnezeu, pentru a-i reda ei nevinovatia pe care o avea la inceput si a o face capabila de a merge pe calea virtutii si a fericirii. Dar ce ne curateste si ne sfinteste pe noi in taina botezului? Oare apa cu care ne spalam atunci? Dar ea curata numai trupul si numai pe dinafara, iar nu sufletul, nu constiinta, nu mintea si vointa. Pentru suflet, care este intinat de pacat, pentru duh, care este cazut in prapastia fara fund a raului, trebuie o curatire de sus, interioara si duhovniceasca. Si aceasta curatire se savarseste in botez.
Altfel, la ce s-ar mai intrebuinta botezul? Daca apa nu o poate savarsi, atunci cine savarseste aceasta curatire? Iata cine: sangele cel intru tot sfant al Dumnezeului-Om. Pe noi ne curata scaldatoarea botezului, pentru ca in ea se afla ascuns harul Sfantului Duh, pogorat pe pamant prin intruparea Fiului lui Dumnezeu; noua ni se iarta pacatele prin botez, pentru ca pentru aceste pacate s-a adus jertfa cea mai mare pe cruce; noi iesim din botez fii ai lui Dumnezeu cu dreptul de a mosteni viata vesnica, pentru ca la botez ne-am imbracat cu credinta in meritele Rascumparatorului, ale caruia sunt toate bunatatile vietii vesnice.
Astfel, botezandu-ne spre iertarea pacatelor, noi in chip vazut ne cufundam in apa, iar in chip nevazut, in moartea si sangele lui Hristos, in harul Sfantului Duh. Tocmai aceasta cufundare face atat de eficace botezul vazut, cel cu apa, care singur nu ar avea nici o influenta asupra sufletului. Indepartati din baia botezului credinta in Cel rastignit si impreuna cu aceasta se va indeparta si harul si de aceea nu va mai urma iertarea pacatelor; indepartati crucea si va disparea botezul!
Aceasta ne-o si spune Apostolul cand zice ca noi ne botezam in moartea lui Hristos. Dar ne putem boteza in moarte fara a impartasi aceasta moarte. In acest fel se boteaza crestinul in moartea Domnului sau; cufundandu-se in aceasta moarte, si el insusi moare sau, dupa cum graieste Apostolul, se ingroapa cu Hristos. Ingroparea aceasta impreuna cu Hristos ni se infatiseaza foarte lamurit pentru ochiul nostru trupesc prin cufundarea celui ce se boteaza in apa. Cufundandu-ne, noi ne ascundem oarecum de lume, incetam oarecum de a mai exista o clipa: ne ingropam; si, dimpotriva, iesind din apa, noi ne aratam din nou, incepem oarecum din nou a exista: inviem.
Aceasta, dupa cum am spus, o vede chiar si ochiul trupesc. Dar aceasta nu-i decat un simbol. De fapt insa, in botez, o data cu ingroparea vazuta cu trupul in apa, are loc si o ingropare nevazuta, adevarata, pentru toata viata noastra, atat vremelnica, cat si vesnica. Pentru a pricepe aceasta cat se poate mai lamurit, sa ne amintim iarasi scopul pentru care ne botezam. Biserica spune ca ne botezam pentru iertarea pacatelor. Asadar, cand ne apropiem de scaldatoarea botezului suntem necurati, cu pacate, vechi, dusmani ai lui Dumnezeu; iar cand iesim dintr-insa suntem indreptati, curatiti, fii ai lui Dumnezeu, oameni noi. Ce se intampla cu omul cel de mai inainte si vechi? Ramane in scaldatoare. Ce face el acolo? Moare si dispare. Cum si prin a cui putere? Cu puterea crucii. Rascumparatorul si Domnul nostru ia asupra Sa, in scaldatoarea botezului, pacatele noastre, stricaciunea noastra, pe omul nostru cel vechi si le distruge cu puterea meritelor Sale de pe cruce, cu atotputernicul har al Duhului Sfant, si in locul tuturor acestora ne daruieste dreptatea Sa, viata Sa, puterile Sale si toate drepturile Sale la nemurire si slava; de aceea si iesim noi din scaldatoare oameni noi.
Daca in scaldatoarea botezului nu s-ar savarsi aceasta schimbare mantuitoare, daca Rascumparatorul nostru nu ne-ar intampina intr-insa intr-un chip asa de minunat, daca noi n-am invia impreuna cu El, atunci scaldatoarea botezului n-ar mai fi un mormant pentru omul nostru cel vechi, ci, cufundandu-ne cu pacate, noi am iesi din apa tot cu pacate. Pe de alta parte, Rascumparatorul nostru n-ar avea dreptul de a lua asupra Sa, in scaldatoarea botezului, pacatele noastre si de a ne imbraca cu binecuvantare, daca El n-ar fi murit pentru noi pe Golgota, daca n-ar fi satisfacut dreptatea dumnezeiasca, daca n-ar fi luat asupra Sa pedeapsa noastra, daca n-ar fi meritat in locul nostru toate drepturile la viata vesnica si daca, astfel, nu si-ar fi castigat drepturile de a transmite mostenirea vietii vesnice acelora care cred in numele Lui si traiesc dupa poruncile Lui, cum trebuie sa fie si sa faca toti cei ce se boteaza.
Astfel, in scaldatoarea botezului, impreuna cu scufundarea noastra, se savarseste ingroparea omului nostru celui vechi, pentru ca nu ne scufundam singuri, ci impreuna cu Hristos; nu ne scufundam numai in apa, ci si in sangele lui Hristos; nu ne ingropam singuri, ci impreuna cu Hristos. Si pe toate acestea credinta le lucreaza. Prin credinta pacatele noastre sunt ridicate de pe umerii nostri si aruncate pe umerii Rascumparatorului nostru; prin credinta dreptatea Lui se ia de la El si ni se daruieste noua; prin credinta noi murim si inviem inaintea judecatii dreptatii dumnezeiesti in persoan Mijlocitorului nostru. Indepartati credinta din taina botezului si inmormantarea impreuna cu Hristos nu se va savarsi, nici inmormantarea omului nostru celui vechi; si fara aceasta ingropare a omului vechi nu se va savarsi nici innoirea sufleteasca, nici invierea; va ramane o simpla cufundare, un semn pentru ochi, dar nu se va primi nici o putere pentru duh, nici o lucrare pentru inima si nici o taina pentru viata de veci.
Nadajduiesc, fratilor, ca acum pentru fiecare dintre noi e cu totul lamurita puterea cuvintelor Apostolului; impreuna ne ingropam in moartea lui Hristos si astfel devine lamurit pentru ce mormantul lui Hristos este o cristelnita universala, precum si cristelnita in care ne botezam este mormantul lui Hristos.
Insa, fratilor, crestinismul nu se cuprinde numai in cuvinte, ci in putere; nu in idee, ci in fapta. Adevarurile despre care am vorbit trebuie sa cuprinda si sa patrunda intreaga noastra fiinta si sa se arate in toata viata noastra. Si pentru aceasta nu ni se cere nici macar o idee deosebita despre acele legaturi dintre botezul nostru si moartea lui Hristos; ci se cere numai o credinta vie in crucea lui Hristos, numai o credinciosie nestramutata fata de acele fagaduinte pe care le-am facut la botez. Cine nu pricepe oare aceste fagaduinte, daca nu le-a uitat din pricina nebagarii de seama, atragandu-si astfel o vinovatie de neiertat?
Deci, fratilor, dati-mi voie ca, in numele Celui ce se odihneste in acest mormant, in numele Domnului, sa va pun urmatoarea intrebare: simtiti voi oare inlauntrul vostru roadele tainei botezului in moartea lui Hristos, simtiti voi roadele pretioase ale acelei minunate legaturi pe viata si pe moarte, pe care ati incheiat-o in scaldatoarea botezului cu Domnul si Mantuitorul nostru? Daca noi suntem credinciosi acestei dumnezeiesti legaturi, atunci ea trebuie sa savarseasca in noi multe; trebuie sa agoniseasca pace pentru constiinta noastra, lumina pentru mintea noastra, curatie pentru inima si sfintenie pentru viata; ea trebuie sa indrepteze si sa desavarseasca intregul chip de cugetare si de simtire, sa sfinteasca toate legaturile si relatiile noastre, sa ne faca oameni noi, placuti inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, vrednici de blagoslovenie aici pe pamant, si in cer, ridicati mai presus de toate nenorocirile lumesti si ale vietii. Trebuie, zic, caci sangele lui Hristos in care am fost cufundati in baia botezului nu poate fi neroditor.
Domnul nu in zadar S-a urcat pe Cruce si S-a pogorat in mormant; nu in zadar s-a pogorat El in scaldatoarea botezului nostru si S-a ingropat intr-insa impreuna cu noi; fructul acestora trebuie sa fie viata vesnica, care intru toata slava ei se va descoperi in vesnicie, dar in toata puterea sa trebuie sa ni se descopere aici, in timpul vietii noastre pamantesti.
Asa e oare, fratilor, si in fapta? Oare cu adevarat omul nostru cel vechi ramas-a el pentru totdeauna ingropat in baia botezului cu toate patimile si poftele lui? Nu cumva a inviat el si are asupra noastra putere desavarsita? Si oare nu cumva e ingropat in locul lui omul cel nou, cu care am iesit din baia botezului? Nu trebuie sa fie, fratilor, greu de raspuns la aceste intrebari. Moartea si invierea nu sunt lucruri pe care sa nu le putem vedea, sa nu le aflam sau sa le ascundem. Hristos Cel ce a murit a fost vazut de toti; chiar dusmanii lui au constatat moartea Lui.
Tot asa e oare si cu noi? Zis-a macar un singur om despre noi ca suntem morti pentru lume si pentru pacat? Simtit-am noi macar o singura data acest lucru in constiinta noastra? Hristos cel ce a inviat a fost vazut de multi. El s-a lasat sa fie chiar pipait de necredinciosi. Asa e oare si cu noi, fratilor? Putem noi oare sa zicem oamenilor care nu cred in puterea botezului, in harul innoitor, ceea ce ziceau oarecand vechii crestini catre pagani: veniti si vedeti aceasta reinnoire in viata crestinilor, in faptele lor cele bune si in curatia moravurilor? Cel putin, ingropandu-ne impreuna cu Hristos in botez, am inceput macar sa umblam in viata cea noua, primita de la El? Nu stam noi oare, din contra, cu totul in ne lucrare pe calea ce duce la mantuire? Nu zacem oare si nu dormim in mocirla patimilor?
Sa va mai pun inca o intrebare: ne amintim noi oare cel putin ca am fost candva botezati in moartea lui Hristos, ca haina cea alba, cu care am fost imbracati dupa iesirea din botez, era facuta din giulgiul lui Hristos? Vai! Cat de multi sunt acei crestini care nu pot sa dea un raspuns afirmativ nici la intrebarea de pe urma! Dumnezeul meu, ce inseamna atunci numele nostru de crestin, daca noi nu ne amintim in cine si in ce ne-am botezat?
Slava mormantului lui Hristos nu se micsoreaza, fratilor, prin nerecunostinta noastra; cu toata necredinciosia noastra fata de Dansul, El va ramane tot Domnul si Stapanul cerului si al pamantului; dar ce va fi cu noi daca, pierzand darul primit la botez, nu ne vom sili a-l castiga din nou prin pocainta? Sangele cel prea sfant al legamantului, in loc sa mijloceasca pentru noi, nu va striga oare impotriva noastra si nu va cere razbunare? Sa ne grabim, dar, pana cand avem vreme a ne boteza din nou cu lacrimile adevaratei pocainte; sa ne grabim a ne curati prin sangele legamantului pana nu inceteaza a curge din dumnezeiestile rani.
Mantuitorul ne striga in fiecare zi a vietii noastre, Intinzandu-Si mainile de pe cruce, si noi nu ascultam, nici nu alergam catre Dansul. Veni-va vremea cand vom striga si noi catre Dansul si nici El nu va auzi pe aceia care nu L-au auzit pe El.
Faca bunul Dumnezeu sa nu fim din numarul acestora! Amin.
Parintele Inochentie al Odessei
sursa: crestin-ortodox.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu