a Asociației Oastea Domnului, din 13 sept. 2015
În numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!
Preacucerniți
Părinți, iubiți frați și surori,
Apostolul
Pavel îndeamnă la un moment dat zicând: „Duhul
să nu-L stingeţi. Proorociile să nu le dispreţuiţi. Toate să le încercaţi;
ţineţi ce este bine; Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului. Însuşi Dumnezeul
păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul,
şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus
Hristos. ( 1 Tes. 5, 20-23)
Mi-aș
îngădui să vă împărtășesc câteva gânduri pe marginea acestui îndemn al Sf. Ap.
Pavel: „Duhul să nu-l stingeți!”.
Sfinții
Părinți tâlcuiesc că Apostolul Pavel vorbeşte despre viața duhovnicească a creștinilor, adică despre acea realitate pe
care Dumnezeu o inițiază și o deşteaptă în noi în chip tainic! Iar atunci când
Apostolul ne porunceşte „Duhul să nu-L
stingeți”, el nu se referă la duh, ca parte constitutivă a făpturii
noastre, ci la prezența Duhului Sfânt
întru noi. În acest sens viața
duhovnicească este consecinţa lucrării dumnezeiești nemijlocite în firea
noastră omenească, este o realitate mai adâncă și altceva decât viaţa
trupească, mai profundă și altceva decât viața psihică! Aș îndrăzni să spun că
este altceva și cu mult mai mult chiar decât viaţa spirituală, dacă prin
aceasta înțelegem doar orizontul cultural-umanist și științific al cunoașterii
umane! Viața duhovnicească este viața
pe care o inițiază prezența și lucrarea reală a Duhului Sfânt în vasele noastre
de lut, în trupurile şi în sufletele noastre. Pe aceasta spune Sfântul Apostol Pavel
să nu o stingem!
Când începe această
viaţă duhovnicească întru noi? Începe,
după învăţătura Dumnezeieștii Scripturi, pe care ne-o îmbie tâlcuirea Dumnezeieştilor
Părinţi, prin Taina Botezului, prin Taina Mirungerii, prin Taina Împărtășirii
cu Trupul și Sângele lui Dumnezeu făcut Om. Atunci devenim părtași firii dumnezeiești, după expresia Apostolului Petru, atunci
ne împărtășim de o realitate care este mai presus decât toate cele zidite în
cer și pe pământ! Părintele profesor Vasile Mihoc ne spunea dimineață la Sfânta
Liturghie că Dumnezeu ne-a creat pe noi oamenii printr-un act special, printr-o
lucrare aparte şi că ne crează în continuare nu în chip repetitiv! Că nu suntem
produse în serie! Și, totuși, deși suntem chipul lui Dumnezeu în întreaga
noastră constituție trupească și sufletească, viaţa duhovnicească, despre care vorbește Sfântul Pavel, este mai
mult decât chipul dumnezeiesc al omului, este darul pe care omul îl primește
doar prin Întruparea lui Dumnezeu în istorie, este viaţa divino-umană a lui
Hristos Domnul, pe care Duhul lui Dumnezeu o prelungește tainic în trupurile şi
sufletele noastre în și ca Biserică! Ea începe în Taina Botezului (câți în Hristos v-ați botezat în Htristos
v-ați și-mbrăcat), se plinește prin primirea Duhului Sfânt (pecetea Darului Duhului Sfânt – Duhul
Sfânt devine Viața vieții noastre) și crește fără încetare prin permanenta
împărtășire cu Trupul și Sângele Celui Răstignit și Înviat (Care rămâne întru
noi și noi întru El).
Sfântul
Apostol Pavel îndeamnă imperativ: Duhul
să nu-l stingeți! Cum am putea să stingem viaţa duhovnicească din noi? Cum
aş putea eu, ca om, să mă înstrăinez de ceea ce Dumnezeu deja mi-a dăruit? Scriptura
este foarte darnică în a sublinia aspecte prin care libertatea mea ar putea să
respingă lucrarea lui Dumnezeu dintru mine. Iată câteva: „Fără de Mine nu puteți face nimic!”, zice la un moment dat
Mântuitorul! Adică, situația în care în viața zilnică, fie personală, fie
familială, fie socială, ba chiar în viaţa religioasă, încerc să temeluiesc
totul pe mine, să axez totul pe ceea ce fac eu, să mă așez pe mine și facerile
mele drept temelie a mântuirii mele! În această situație tot ceea ce fac este nimic, tot ceea ce fac înseamnă o stingere a
Duhului întru mine, întrucât viaţa
duhovnicească este consecinţa lucrării Harului întru mine, este ceea ce
lucrează Dumnezeu împreună cu libertatea mea, este ceea ce construiește
Dumnezeu, dar nu fără de mine, întru mine. Orice facere pe care eu ca om o
încerc în existenţa mea pământească fără de Dumnezeu, în autonomie de Dumnezeu,
chiar dacă nu în potrivnicie de Dumnezeu, sfârșește prin a fi nimic. Fără de Mine puteți face nimicuri sau,
altfel zis, toate făptuirile noastre care nu sunt consecințe ale împreunei
lucrări dintre Harul lui Dumnezeu și dintre libertatea noastră sfârșesc prin a
intra în coșul de gunoi al istoriei și al vremii.
Altădată
Mântuitorul spunea apostolilor și celor ce-L ascultau: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi
nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea Viaţa întru voi… Trupul Meu este
adevărata mâncare şi Sângele Meu, adevărata băutură”. Dacă încercăm o viață
duhovnicească care să nu fie expresia împărtășirii cu Trupul și Sângele lui
Hristos, vom face, vrând-nevrând, experiența unei vieți de criză, a unei vieți
în umbra morții, pentru că nimic nu ne poate garanta veșnicia vieții decât
Grăuntele sau Sămânța, de care se vorbea puțin mai înainte (un antevorbitor),
care este Hristos și Care se așează drept Viață a vieții mele. În trupul acesta
smerit de lut, în neputinciosul meu suflet se cuprind Trupul și Sângele lui
Dumnezeu Care mă prefac și pe mine în Viața ce nu mai poate fi cuprinsă de
moarte!
„Cel ce nu mănâncă trupul Meu şi nu bea sângele Meu nu
are Viața întru el.” Fără de
împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, putem avea viață biologică, viață psihică,
viață socială, viață profesională, dar nu avem Viaţa, adică Viaţa cu majusculă,
Unica, ce poate avea un cuvânt de spus în fața morții, Viața înviată a lui
Hristos Mântuitorul.
Mă opresc aici
cu înșirarea formelor prin care am putea să stingem Duhul întru noi și mă
întreb: oare cum aș putea să cresc
Duhul cel Dumnezeiesc întru mine?
Am spus mai
de vreme că viaţa duhovnicească este
iniţiată de Dumnezeu, de lucrarea Lui întru noi și că tot Dumnezeu este Cel
care meţine şi creşte această viaţa duhovnicească întru noi. Toate încep cu
renașterea din Sfânta Taină a Botezului. Aici se mai impune o precizare!
Imediat după săvârșirea Botezului are loc o slujbă numită slujba îmbisericirii. Prin ea, neofitul (nou botezatul) este luat
și purtat de preot de la ușa Bisericii, deci dinspre apus (ca loc al
întunericului, al lipsei de lumină, adică de sens existențial), și dus înspre
Răsărit (înspre Altar, ca loc al Întrupării, al prezenței Răsăritului Celui de
sus) și închinat la icoane (la Hristos Cel întrupat) rostindu-se intra-voi în Casa Ta, închina-mă-voi în
Sfântă Biserica Ta, întru frica Ta, pentru vrăjmaș (adică din pricina
lucrării diavolului) îndreptează calea
mea înaintea Ta, Doamne! Începând cu momentul acesta în viața noastră, a
creștinilor ortodocși, totul este și devine bisericesc.
De aici înainte existența fiecăruia dintre noi este o intrare, o mergere către
Casa (Împărăția) lui Dumnezeu. Toate umbletele noastre vor fi înaintea lui
Dumnezu, totul va fi bisericesc. În viața unui creștin ortodox rugăciunea este bisericească, pentru că și
atunci când ne rugăm cu expresiile și cuvintele noastre, toate sunt ale
Bisericii înainte de a fi ale noastre (cum a fost bunăoară rugăciunea fratelui
care a deschis Adunarea Oastei de azi). Rugăciunea noastră cea mai intimă, din
casele noastre, este o prelungire tainică a rugăciunii Bisericii în cămara
inimilor noastre, în taina rugăciunii de acasă. Prin urmare rugăciunea este
bisericească, postul este bisericesc (noi nu postim după capul nostru, ci
postim postul Bisericii), copilăria este bisericească, adolescența este
bisericească, ne căsătorim bisericește, naştem copii și sfințim patul conjugal
bisericește, ne creștem copiii bisericeşte, murim bisericește și ne rugăm unii
pentru alții tot bisericește. Deci viața
duhovnicească, ca Viață a Duhului Sfânt în om, crește în noi în măsura în
care ne lăsăm viața încadrată și integrată în spaţiul Bisericii. Căci Biserica
nu este altceva decât lucrarea Tatălui, lucrarea Fiului, lucrarea Duhului
Sfânt, Prezența mântuitoare şi lucrătoare a Dumnezeiești Treimi în lumea
noastră. Adevărul meu de credință este adevărul Bisericii. Mintea mea trebuie
integrată într-o realitate mai presus decât simpla rațiune omenească, trebuie integrată
Revelației Dumnezeiești, iar Revelația sau adevărul și lucrarea lui Dumnezeu în
lume nu sunt altceva decât Biserica (stâlpul și temelia Adevărului-Hristos)!
Biserica este Hristos rămas cu noi până la sfârșitul veacurilor! Biserica este
prezența simțită și văzută a lucrării Sfintei Treimi în mijlocul nostru. De aceea
am zis că pentru noi totul este bisericesc, pentru că totul este lucrarea lui
Dumnezeu întru noi. Viața duhovnicească,
ca Lumină a Neziditei Treimi în noi, rămâne și crește atâta vreme cât îmi
integrez adevărul vieții mele în adevărul Hristos și îmi încadrez ritmul vieții
mele atât biologice-trupești, cât și sufletești, a vieții mele familiale și
sociale, în ritmului eclezial sau bisericesc.
De puțină
vreme, cu puține zile în urmă, a început din nou Anul mântuirii. Îmi aduc aminte, de când eram pe băncile şcolii,
că una dintre temele preferate (preferate și pentru noi, studenții de atunci)
ale Părintelui profesor Vasile Mihoc a fost cea legată de timp, ca timp al mântuirii. Ne tâlcuia și ne învăța că grecii
propuneau doi termeni cu referire la timp: Chronos
și Kairos. Chronos înseamnă timpul
care se scurge, dacă vreți, timpul fizic al creației, timpul care ne reduce
iremediabil viața la moarte; Kairos înseamnă timpul plinirii, al plinătății care
rezultă din intervenţia lui Dumnezeu în istorie, înseamnă (ne)timpul Învierii. Kairos
este timpul din zilele de Sărbătoare, este ziua Praznicelor împărătești! Căci sărbătorile
și praznicele nu sunt altceva decât intervenţia lui Dumnezeu în lumea noastră. Prin
sărbători lumea noastră, timpul nostru fizic și muritor, este săltat pe
coordonatele veşniciei. Prin sărbători, prin prezența lucrării Dumnezeiești din
sărbători, istoria este săltată în lumea lui Dumnezeu. În inima timpului intră
Veşnicia Persoanelor Treimice, iar noi intrăm în Anul sau timpul mântuirii.
Așadar, a
început Anul mântuirii, cu 1 septembrie convențional, dar, de fapt, vremea
mântuirii a debutat odată cu Naşterea Maicii Domnului! Și dacă viaţa noastră se
încadrează în Calendar (Sărbătorile generează Calendarul sau timpul sacru al
vieții), atunci și ritmul vieții noastre trupești și sufletești și tot ce ține
de existența personală și comunitară a fiecăruia devine integrat în lucrarea mântuitoare
a Sfintei Treimi cu lumea! Cu alte cuvinte viața integrată și încadrată
bisericește înseamnă viață duhovnicească
ca viață fără de capăt! Înseamnă o creștere din slavă în slavă atât în viața
pământească, cât și în veșnicie! Este un acum,
este un astăzi care nu se mai termină
niciodată! M-aș opri amintindu-vă un cuvânt al Sfântului Ioan Evanghelistul,
din Apocalipsă, care spune: „adu-ți
aminte de ceea ce ai primit”, după tâlcuirea Sfântului Ciprian al
Cartaginei „aduți aminte de ceea ce ai
fost făcut” și pocăiește-te. Adică să ne aducem aminte de ceea ce am fost
făcuți de Dumnezeu în Tainele de iniţiere, în Botez, în Mirungere, în Împărtășanie!
Astăzi s-au
dăruit și vestit multe cuvinte din Cuvântul Dumnezeiesc al Scripturii! Să nu
uităm un adevăr simplu: cuvântul ce-l vestim să izvorască din Cuvâtul
Euharistie, din Cuvântul ce se împărtășește nouă Trup și Sânge. Cuvântul biblic
nu poate fi despărțit de Cuvântul întrupat euharistic. Nu poate exista cuvânt autentic
de propovăduire, cuvânt scripturistic, cuvânt de predicare, fără ca el să
izvorască din Sfântul Potir. Doar așa Cel ce propovăduiește, Cel care predică,
Cel ce lucrează în cuvântul nostru este Însuși Hristos Care vorbește întru și
prin noi! Iar poporul care ascultă și primește Cuvântul este pământul cel bun
care va rodi însutit, întrucât mai înainte s-a hrănit și el din aceeași
Verdeață a Dumnezeieștilor Taine! Și în sinaxa (adunarea) aceasta sfântă se
împlinește vestirea: fiii oamenilor,
dumnezei sunteți! Așadar, Duhul să
nu-L stingeți!
Slavă lui
Dumnezeu pentru această sfântă zi! Amin!
publicat în săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXVI, nr. 43 (1019) 19-25 OCTOMBRIE 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu