widgets

vineri, 3 octombrie 2014

Învăţătură asupra pocăinţii

„Întoarceţi-vă cătră mine, din toată inima voastră şi cu post şi cu plângere şi cu tânguire rumpeţi inimile voastre şi nu hainele voastre şi mă voiu întoarce cătră voi“, zice Domnul, la Ioil, în 2 capete.
Cine au văzut vreodinioară între zidiri atâta dragoste câtă iaste acéia ce arată soarele spre pământ, că de şi iaste luminătoriu mare al ceriului şi împărat al tuturor stélelor, iar lăsând célialalte stihii, îndrăgéşte şi iubeşte mai mult pre smeritul acesta de pământ şi spre dânsul are închinată toată pohta lui, pre dânsul luminează cu razele sale, pre dânsul împodobéşte cu de toate féliurile de copaci, pre dânsul încununează cu florile, pre dânsul îmbogăţéşte cu rodurile, pre dânsul hrănéşte cu lucrurile sale. Şi, pentru ca să nu să depărtéze de la el niciodată, face pururea o învârtejire împrejurul lui cu un umblet necontenit.


Asémene aceştii pohte, sau, mai vârtos să zic, mai cu mult făr de asămânare arată marele Dumnezeu, ziditoriul şi făcătoriul a toate, spre sufletul cel smerit şi păcătos al omului, măcar că are în mâinile lui céle dumnezeeşti toate marginile pământului, măcar că bunătăţile noastre nu-i trebuesc, după cum zice David, iar spre acest suflet are pusă toată dragostea lui cea dumnezeiască; pentru dânsul poartă grija să-l mântuiască, pre dânsul cearcă, pre dânsul iubéşte şi, ca cum ar avea vreo trebuinţă, de la el pleacă dumnezeiasca lui mărire şi pohtéşte dragostea lui, pohtéşte prieteşugul lui, pohtéşte să umble pururea împreună cu dânsul.

Drept acéia trimite cătră dânsul proroci, trimite dascali, îl cearcă în toate părţile pământului, îl cearcă în toate unghiurile lumii. Şi, pentru căci pohtéşte să fie pururea împreunat cu el şi nedespărţit de împărăţiia lui, îi arată calea, îi spune mijlocirea, pentru ca să se mântuiască de păcat şi să se întoarcă spre dânsul.

Oare care iaste mijlocirea acéia? Iaste acéia a pocăinţii, caré nu are greşală. Întoarceţi-vă zice cătră mine şi mă voiu întoarce cătră voi. Deci pentru pocăinţa aceasta sunt gata astăzi să grăesc puţintéle cuvinte, înaintea înţelepţiei voastre, feţii miei. Ci vă pohtesc să ascultaţ cu dragoste, căci aceasta iaste mai trebuincioasă decât toate şi mijlocire făr de greşală pentru mântuirea noastră.

Mare iaste, cu adevărat, darul acesta al pocăinţii, dintru care poate cunoaşte fieştecarele, mai ales dragostea cea multă ce arată Dumnezeu spre noi creştinii şi pohta ce are ca să ne vază mântuiţi, de vréme ce numai pentru noi au rânduit-o, numai pentru noi au dat-o, numai pentru noi au vrut să fie pocăinţa în lume. Şi cum că iaste adevărul aşa o dovedéşte socoteala; pentru căci de ar fi vrut să o rânduiască pentru alţii şi nu pentru noi, credincioşii creştini, să cuveniia această rânduială să fie sau pentru îngeri sau pentru draci, sau pentru dobitoace, sau pentru célialalte ale lui făpturi.

Şi de vréme ce pentru îngeri nu iaste, căci îngerii cei buni nici au greşit, nici pot să greşască, drept acéia nici pocăinţă le trebue. Nici pentru draci, pentru căci ei dintru a sa voinţă fiind împietriţi în vicleşug nu priimesc nici vor pocăinţa. Iar nici pentru dobitoace, pentru căci n-au nici minte, nici cuvânt, ce lucrează pururea fărde greşală, precum îi învaţă firea lor. Nici iaste pentru altă făptură din câte să află în lume, pentru căci sunt toate nesimţitoare şi urmează a nu fi priimitoare de pocăinţă.

Şi iată dară că numai pentru noi, oamenii, au dat îndurătoriul Dumnezeu acest dar de mântuire al pocăinţei; sau, să zic mai bine, pentru noi creştinii, pentru căci păcătuesc şi jidovii, şi turcii, iar nu le foloséşte, nici le ajută pocăinţa, nimic, pentru căci sunt afară de lége. Iar noao cu adevărat ne ajută şi ne dă mare folos, pentru căci avem credinţă, pentru căci avem nădéjde, pentru căci prin mijlocul sfântului botez ne-am făcut fii lui Dumnezeu, după cum zice Ioan la capul cel dintâi: Le-au dat lor putére ca să fie fii lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele lui.

Şi adevărat, ce alt ajutoriu mai mare, sau ce alt folos mai trebuincios poate să fie decât acela al pocăinţii? Minunată iaste putéria ei, preaslăvite sunt lucrurile ei şi darul făr de asemânare.

Un lucru minunat să véde în Sfânta Scriptură, la a patra carte a Împăraţilor, în 15 capete, zicând cum să se fie întâmplat după moartea prorocului Elisei, de au fost murit un jidov în cetatea Samariei şi, după obiceaiul ce avea acolo, au rădicat unii trupul mortului şi-l ducea afară din cetate, să-l îngroape. Şi mergând pre cale, la locul cel rânduit, făr de véste au eşit dintr-un crâng, ce era acolea aproape, nişte tâlhari moaviténi, ca să-i omoară. Şi văzând îngropătorii o nevoe ca acéia, neaşteptată, de frică să făcură mai morţi decât mortul ce ţinea. Şi, pentru ca să-ş mântuiască viaţa lor, au aruncat pre mortul într-o groapă ce s-au aflat acolo şi îndată au fugit, întru care groapă era îngropat prorocul Elisei. Şi, îndată ce s-au atins trupul mortului de oasele prorocului, au înviiat şi au venit iară în viaţă.
Frumoasă închipuire a pocăinţii înţelégem a fi acest lucru preaslăvit ce s-au întâmplat. Că după ce face omul păcatul rămâne mort. Mort, pentru căci piiarde darul cel dumnezeesc; mort, pentru căci să desparte de Dumnezeu, carele iaste viaţa cea adevărată şi ca pre un mort patemile lui, pohtele lui céle réle şi îndulcirile trupului său îl aduc să-l îngroape. Unde? Afară din cetate, afară din pământul cel fericit al raiului, în groapa vecinicii munci. Dară ce să întâmplă? Îndurătoriul Dumnezeu, carele prin rostul prorocului zice: Nu voesc moartea păcătosului, precum a să întoarce şi a fi viu, trimite împotriva lui, făr de véste, o năvală de tâlhari înfricoşaţ. Dară cine sunt tâlharii aceştea? Frica morţii, cutremurul muncii de véci, zioa cea înfricoşată a judecăţii, dreapta răsplătire a lui Dumnezeu.

Durerile iadului m-au încungiurat; întâmpinatu-m-au laţurile morţii. Să uită păcătosul la nevoe, véde aiavea pierzarea lui, tremură, să îngrozéşte şi de frică fug îngropătorii: pohtele céle réle, patimile céle neînfrânate, odihnele, desfătările trupeşti. Şi unde îl aruncă? În groapa lui Eliseu.

Groapa iaste pocăinţa, pentru căci precum groapa strică, răsipéşte şi piiarde trupurile céle împuţite ce să pun într-însa, aşa şi pocăinţa ştérge, strică şi topéşte împuţiciunea păcatelor ce înfăşura sufletul.
Aici dară, într-această groapă a pocăinţii, căzând păcătosul, afle pre Elisei cel de taină, carele iaste domnul nostru Iisus Hristos. Că Elisei să tâlcuiaşte Dumnezeu mântuitoriu; şi cu putérea acestuia şi cu daru acestuia i să iartă păcatele, să îndreptează şi să întoarce iară la viaţă. Şi trăi mortul zice Sfânta Scriptură şi să sculă pre picioarele lui.

De pe aceasta dară să priceapă fieştecarele câtă iaste putéria pocăinţii, de vréme ce înviază sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iară podoaba dumnezeescului dar ce au pierdut, îi deschide uşile ceriului carele i le-au închis păcatul, îl face soţie fericiţilor îngeri, îl face moştean, lăcaş lui Dumnezeu şi părtaş slavei lui cei dumnezeeşti. Dară nu săvârşaşte numai acéste preaslăvite, această bunătate mare a pocăinţii, ci iaste alta şi mai minunată, care face mintea să se mire şi inima să se uimească: biruiaşte pre însuş Dumnezeu. Şi când iaste mânios de sudălmile, de necinstirile şi de hulele ce-i fac în toate zilele păcătoşii, cu faptele lor céle fărdelége, cu strâmbătăţile lor, cu jafurile lor, cu multa a lor trufie, cu zavistie ce hrănesc în inima lor, cu atâtea necurăţii cu carele spurcă şi trupul şi sufletul, stă gata să facă asupra lor răsplătire, să arunce asupra lor trăsnetele urgiei sale, să-i piarză de pe toată faţa pământului. Aleargă atunce pocăinţa şi cu o cucérnică îndrăzneală, cu doao lacrăme ce varsă din ochi, cu un suspin ce înalţă la ceriu dintru adâncul inimii (cutez a zice), că leagă mâinile lui Dumnezeu, îi ia armele a dréptei lui răsplătire preface urgiia lui spre ertăciune, îl face blând, ertătoriu, îndelung răbdătoriu, milostiv, iubitoriu asupra celui păcătos, carele atâta l-au necinstit şi nu l-au băgat în seamă.

Şi, pentru ca să nu socotiţ, feţii miei, cum că acéstia sunt aflări ale méle, ascultaţi o pildă.
La a treia carte a împăraţilor, la 21 de capete, zice cum că au vrut direptul judecătoriul, Dumnezeu, să pedepsească pre Ahaav, împăratul lui Israil, pentru multele păgânătăţi şi nedreptăţi ce făcea în toate zilele şi nu numai din răutatea lui ce şi din sfatul înrăutăţatei fămeii lui, a Iezavelii. Şi i-au trimis cuvânt cu prorocul Ilie cum că va să-i rădice împărăţiia, să-i piarză casa lui, să-i răsipească avuţiia lui, să nu mai aibă după acéia nici vrednicie, nici cinste şi la cea de pe urmă să se facă mâncare câinilor şi a pasărilor ceriului. Răspunse Ahaav: atâta răutate să-mi vie mie şi atâta pedeapsă? Eu să aflu mijlocire ca acéia, să prefac dreapta a lui Dumnezeu mânie. Şi ce au făcut? Cum au auzit Ahaav cuvintele acéstia îş rumpse haina lui şi încinse sac peste trupul lui şi puse cenuşă pre capul lui şi posti şi făcu o pocăinţă ca acéia, cât au schimbat îndată Dumnezeu mâniia lui şi au îmblânzit urgiia lui. Şi chiemând iară pre Ilie i-au zis: n-ai văzut ce smerenie au arătat înaintea mea Ahaav şi ce pocăinţă au făcut? Deci, pentru căci s-au smerit înaintea féţii méle, nu voiu aduce răutate în zilele lui, ce în zilele feciorului lui voiu aduce răutatea peste casa lui.

Dară ce poate fi aceasta? Până acum cu bătăi, cu urgie, cu mânie, înfricoşa Dumnezeu pre Ahaav şi zicea să-l piarză, să-i ia şi stăpânirea şi viaţa şi acum zice (cum) că nu poate să-i facă rău. Iaste cu putinţă acea puţinică cenuşă ce au pus Ahaav în capul lui, acel sac cu carele s-au îmbrăcat, acel puţin post ce au făcut, acea pocăinţă ce au arătat să fie slăbit dumnezeiasca urgie şi să îndémne pre Dumnezeu să facă acéia ce vrea păcătosul acela Ahaav şi nu acéia ce cerca dumnezeiasca dreptate? Adevărat, aşa iaste. Pocăinţa au întors urgiia lui, pocăinţa au oprit mâniia lui, pocăinţa i-au zmult din mâinile lui céle preaputérnice sabiia răsplătirii, pocăinţa au şters răspunsul cel înfricoşat şi purtător de moarte. Nu voiu aduce zice răutate în zilele lui.

Însă, pentru ca să poată pocăinţa să săvârşească acéste lucruri preaslăvite, să cuvine să fie pocăinţa adevărată, iar nu mincinoasă; pocăinţă curată, iar nu vicleană, pocăinţă a inimii, iar nu a gurii, că precum iaste aur adevărat şi aur mincinos, aşa iaste şi pocăinţă adevărată şi pocăinţă mincinoasă.

Mulţ socotesc, pentru căci zic: am greşit şi Doamne iartă mie, păcătosul, cum că adevărat, să pocăesc şi nu ştiu ticăloşii, că pocăinţa nu stă numai în cuvinte. Că zice Hristos la Evanghelie: Nu tot cel ce-mi zice mie Doamne, Doamne, va întra întru împărăţiia lui Dumnezeul, ci cel ce face voia Tatălui mieu, celui ceresc.

Între ceialalţi ce s-au pocăit, doi să află vestiţi în Sfânta Scriptură: unul iaste Saul şi altul David. Greşit-au Saul, au greşit şi David şi vin amândoi în cunoştiinţa greşălii lor. Am greşit zice unul, am greşit zice şi celalalt. Dară David au auzit acest fericit glas: Şi Dumnezeu au lăsat păcatul tău: nu vei muri. Şi pentru Saul să roagă Samuil prorocul cu lacrămi şi Dumnezeu îi răspunde cu urgie: Până când vei plânge tu pentru Saul? Şi eu l-am defăimat pre el.

Dară pentru ce pricină drept judecătoriule, Doamne, arăţ despărţeală ca aceasta; cu aceşti doi ce să căesc? De iaste adevărat, precum o cunoaştem, prea adevărat, cum că înaintea ta nu iaste nici o făţărie şi cum că priimeşti cu multă milă şi dragoste pre cei ce să căesc, pentru ce, aici priimeşti pre David şi pre Saul îl goneşti? Nu iaste împărat şi unul şi altul? N-au greşit amândoi înaintea ta? Dară drept ce, David, carele au făcut păcat mai mare şi îndoit, adecă preacurviia şi uciderea, află milă înaintea ta şi Saul să defaimă şi să leapădă, carele s-au arătat numai neascultoiu?

Adevărat, feţii miei, pe dinn afară aşa să véde, iar Dumnezeu, carele iaste cunoscători de inimi şi véde dinn lăuntru acéia ce noi nu vedem au văzut despărţeala pocăinţii şi a unuia şi a altuia. Că pocăinţa lui David era pocăinţă adevărată, cu duh umilit şi cu inimă înfrântă şi smerită, precum zice Sfânta Scriptură, iar a lui Saul pocăinţa era mincinoasă şi vicleană, din gură numai, iar nu şi de la inimă, că inima lui nu era dreaptă cătră Dumnezeu. Şi pentru aceasta acea a lui David s-au arătat priimită şi a lui Saul s-au defăimat.

Drept acéia dară, pentru căci iaste pocăinţă lucrătoare şi bine priimită înaintea lui Dumnezeu, să cuvine să fie pocăinţă adevărată, ca a lui David. Şi, pentru ca să poată fieştecarele să câştige această pocăinţă adevărată, desăvârşit, curată şi priimită, Duhul Sfânt în Scriptură ne arată în ce chip să o facem, cu pedeapsa ce au dat lui Navuhodonosor, împăratul asiriianilor. Pre aceasta, vrând dumnezeiasca dreptate să-l pedepsească într-această viaţă, pentru multa a lui trufie şi iară să-l miluiască, au făcut asupra lui acest răspuns, precum să véde la al patrulea cap al lui Daniil: Cu hiarăle partea lui, în buruianul pământului; inima lui de la oameni să va schimba şi inima dă hiară să va da lui şi şapte vremi să vor premeni preste el. Adecă l-au osândit să pască împreună cu hiarăle şi ca o hiară să mănânce erburile pământului; să i să schimbe inima lui cea omenească şi să i să dea inimă de hiară şi să se afle întru aceasta până să vor premeni şapte vremi şi atuncea să i să dea ertăciunea. Şi adevărat aşa s-au întâmplat, de au pătimit Navuhodonosor, după cum au rânduit dreapta judecata lui Dumnezeu şi într-acesta chip ş-au luat ertăciunea, desăvârşit.

Să cuvine, drept acéia, acéste trei lucrure să facă fieştecare creştin, pentru ca să arate pocăinţă adevărată şi plăcută cătră Dumnezeu. Întâi, să fie partea lui în iarba pământului. Când păcătuiaşte omul lasă trupul lui slobod, în desfătări, în pohte, în beţii şi în mâncări mult şi alta nu socotéşte, fără numai cum îş va dezmierda trupul cum să-i dea odihne, cum să-l hrănească cu multe féliuri de bucate, dintru carele urmează beţiile, curviile, preacurviile şi alte pohte neînfrânate, carele fac pre suflet lăcaşi diavolului.

Drept acéia să cuvine, când va avea să se pocăiască adevărat, să schimbe firea, să schimbe viaţa, să suppue trupul. Cu ce? În iarba pământului, cu ţinéria, cu posturile, cu ajunările, cu depărtarea mâncărilor şi a desfătărilor. Pentru căci, precum zice marele Vasilie, postul iaste stricăciune păcatului, înstreinare patemilor, omorâre trupului; şi când slăbéşte cu postul omului cel dinn afară, atunce cel din lăuntru să întăréşte, atunce să face casă lui Dumnezeu şi vas curat darului celui dumnezeesc.

Al doilea lucru ce trebuiaşte iaste să schimbe inima lui şi să ia inimă de hiară (şi inimă de hiară să va da lui). Omul, precum are inima iscusită, aşa o are şi mult pohtitoare şi pe neplăcére; nu iaste pururea întru o stare: acum să preface spre bine şi acum să schimbă spre rău, acum pohtéşte un lucru şi acum îl uraşte, acum iubéşte şi acum vrăjmăşuiaşte.

Împotriva acestora hiara are pururea acéiaş inimă, neprefăcută, stătătoare şi nemişcată. Şi de vréme ce omul, când păcătuiaşte, pentru căci are inima prefăcătoare, să depărtează de la Dumnezeu şi dă toată voinţa lui şi dragostea la zidiri. Şi, pentru ca să facă pocăinţă adevărată, trebue să schimbe zice Dumnezeu acea inimă a lui, vicleană şi amăgitoare caré iaste nestătătoare şi lesne mutătoare şi să ia inima de hiară, adecă o inimă stătătoare, o inimă neschimbătoare, o inimă caré să rămâie pururea nemişcată de la bine, de la dragostea mea şi de la paza poruncilor méle, caré să nu mai pohtească răul, nici să se abată la păcat. Şi aceasta iaste acéia ce zice prorocul Ioil: Rumpeţ inimile voastre.

Şi la cea de pe urmă, al treilea lucru carele să urméze pocăinţii cei adevărate iaste aceasta: 7 vremi să vor premeni preste dânsul.

Păcătosul, când iase din calea lui Dumnezeu şi să face pre sine rob pohtelor celor trupeşti, săvârşaşte toate păcatele céle de moarte, dintru carele céle mai mari sunt, precum ne învaţă légia lui Dumnezeu şi sfânta Evanghelie, adecă: trufiia, iubirea de argint, păcatul cel trupesc, zavistiia, lăcomiia, mâniia şi lénea.

Deci acéste păcate sunt céle 7 vremi carele să cuvine să le schimbe cela ce va vrea să se pocăiască cu adevărat, adecă să prefacă trufiia în smerenie, iubirea de argint în milostenie, păcatul cel trupesc în curăţenie, zavistiia în dragoste, lăcomiia în post, mâniia în blândéţe şi lénea în rugăciune şi într-alte fapte bune. Şi precum când făcea acéste păcate să bucura, să desfăta şi râdea, aşa şi când să pocăiaşte să cuvine să se mâhnească, să suspine şi să plângă, pentru ca să facă premeneală vremilor şi să se arate prefacerea adevărată.

Cu acest fél de mijloace să face pocăinţa desăvârşit şi plăcută şi câştigă păcătosul ertăciunea deplin, să împrietenéşte cu Dumnezeu şi să face iară vas darului celui dumnezeesc.

Drept acéia dară, feţii miei, de vréme ce pocăinţa are putére ca aceasta, precum aţ auzit şi nu iaste altă cale şi altă mijlocire pentru ca să vă mântuiţ sufletele voastre, fără numai cu pocăinţa, trebue dară toţ şi cei tineri şi cei bătrâni şi cei bogaţi şi cei săraci, să alergaţi cu osârdie la această pacinică linişte a mântuirii, pentru căci veţi afla toţ odihnă sufletelor voastre, după cum zice Hristos la Evanghelie şi toţi vă veţi mântui.

Pocăinţa aceasta iaste cetatea cea minunată în patru cornuri ce au văzut sfântul Ioan la Apocalipsis, în 21 de capete, carea avea 12 uşi: 3 de spre răsărit, 3 de spre miazănoapte, 3 de spre amiazăzi şi 3 de spre apus, pentru ca să poată întra printr-însele toţi şi cei mici şi cei mari, bătrânii şi tinerii şi fieştecarele după rânduiala sa şi după vârsta sa: prin céle de spre răsărit să între cei tineri, ca cei ce sunt la răsăritul vieţii; prin céle de spre amiază să între bărbaţii carii să află în mijlocul vârstii; prin céle de spre amiazănoapte cei bătrâni, al cărora le iaste sângele réce şi albiciunea zăpezii o ţin în barbă; şi prin céle de spre apus să între, fără de nici o deznădăjduire, cei ce sunt la sfârşitul vieţii şi au amândoao picioarele în groapă şi sufletul în buze, al cărora milostivirea lui Dumnezeu le va priimi pocăinţa.

Drept acéia, în toată vremea, iar mai vârtos în zilele acéstia a sfântului post, vă chiamă pre toţ milostivul Dumnezeu, carele pohtéşte mântuirea tuturor, zicând: Întoarceţi-vă cătră mine şi mă voiu întoarce cătră voi.

Drept acéia nu învârtoşaţ inimile voastre, ci cu vitejie creştinească lepădaţ lucrurile întunérecului, adecă strâmbătăţile, jafurile, clevetirile, zavistiia, urâciunea, vrajba, curviile şi toate necurăţiile şi vă îmbrăcaţi cu armele luminii, cu credinţa, cu nădéjdia, cu dragostea, cu frica lui Dumnezeu, cu cuceriia şi cu smereniia, pentru ca să suppuneţi cu aceste bunătăţi pre împotrivnicul vostru, pre diavolul, trupul ce tirănéşte şi patemile céle ce strică sufletul şi să vă faceţi moşténi împărăţiei ceriului, a căriia să vă învredniciţi toţi, cu darul şi cu mila lui Dumnezeu. Amin.


Sf. Antim IVIREANU, Didahii

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu