Despre colinde si colindat

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Gânduri triste, de început

Pe măsură ce străinii laudă tot mai mult comorile culturii populare vechi româneşti începe şi la noi să se schimbe felul în care sunt privite. Căluşul, de pildă, o tradiţie românească aproape cu totul pierdută şi preschimbată azi în spectacol folcloric, Căluşul, ei bine, a intrat pe lista UNESCO ca parte a tezaurului cultural fundamental al omenirii. Am cunoscut eu însumi, nu prin mijlocire, oameni ce îşi exprimau dispreţul pentru „ţopăiala cu beţele”, pentru ca, odată aflată aprecierea internaţională, să devină mari „apărători” şi chiar „exegeţi” ai Căluşului (de fiecare dată cu la fel de puţină pregătire în noua poziţie şi la fel de subiectivi ca şi în cea dinainte).

Colindul se află într-o foarte asemănătoare stare cu cea a Căluşului. An de an, tot mai puţini oameni deschid uşa apartamentului sau casei colindătorilor, chiar dacă ascultă, din moliciunea fotoliului, patului sau canapelei, „colindele” difuzate de aparatele radio şi tv. An de an, tot mai mult se uită ce a fost Colindul, parte a unui fel de viaţă deja legendar – în bine sau rău, după voia fiecăruia. Se stinge colindatul, sunt ucişi colindătorii, ucişi de împietrirea sufletească a mulţi, tot mai mulţi dependenţi de televizor, care au ajuns la confuzia între spectacol şi viaţă, au ajuns să trăiască prin corespondenţă, prin intermediul halucinanţilor eroi de pe sticla micului ecran. Iar viaţa şi lumina, amândouă adevărate, pe care Colindul le aducea în casele şi sufletele Românilor de altădate rămân străine fidelilor telespectatori ai unei realităţi care nu mai este atât virtuală cât mai ales ireală.

Începuturile unei comori de suflet şi cultură

Când a apărut Colindul? Despre acest lucru nu avem dovezi absolute. Cunoaştem însă câteva fapte ce ne obligă să plasăm începuturile acestei respectabile tradiţii în vremea creştinismului primar. Adică undeva prin secolele I-III. Să vedem aceste fapte.

Întâi, avem Vechiul Testament, care spune:

„Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea, care zice Sionului: Dumnezeul tău este împărat!” (Isaia 52.7). Şi iar: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!” (Romani 10.15) Şi iar: „Vestiţi, faceţi cunoscută ştirea, duceţi-o până la marginile pământului! Ziceţi: Domnul răscumpără pe sluga Sa Iacov” (Isaia 48.20). Şi încă de multe ori se repetă această poruncă a vestirii sau propovădurii lucrurilor Domnului la mari şi mici încă din Legea Veche.

Apoi avem şi Noul Testament, în care se arată lumii Răscumpărarea prin Iisus Hristos, vestirea este o temă centrală. Cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu este o binecuvântare fără margini (Ioan 1.1-12; 17.17 etc) iar vestirea Lui, într-o formă sau alta, este o misiune sfântă pentru toţi cei care L-au primit (a se vedea, de pildă, Matei 5.14-16 şi I Petru 2.9). Desigur – şi de cea mai mare însemnătate pentru tema noastră! – vestirea nu se face fără rânduială (I Corinteni 14.33) ci după cum este trimis fiecare (Romani 10.15).

Mergând mai departe, găsim şi multe alte mărturii.

În Învăţătura celor 12 Apostoli putem citi porunca „Fiul meu, să-ţi aduci aminte, ziua şi noaptea, de cel ce-ţi grăieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l cinsteşti ca pe Domnul, căci unde se vorbeşte de Domnie, acolo este şi Domnul” (IV.1). Vedem aici repetată aceeaşi cerinţă imperativă a cinstirii – într-o măsură deosebit de mare – a celor care vestesc Evanghelia. Iar Învăţătura celor 12 Apostoli mai adaugă la aceasta şi rânduieli privind cunoaşterea vestitorilor mincinoşi sau adevăraţi (XI.1-2) şi a fraţilor întru Hristos călători (XII.1-5). Dintre aceste rânduieli, demnă de amintit aici este interdicţia pentru apostolii sau proorocii adevăraţi de a pretinde bani pentru ei înşişi sau slujirea lor (XI.6 şi 12). Precizăm că aici nu este o interdicţie pentru creştinii „de rând” de a-i ajuta (şi cu) bani, ci pentru apostoli sau prooroci de a pretinde bani – interdicţie întâlnită şi la Colind în vremile mai vechi.

Lăudată este vestirea Evangheliei, prin încercările răbdate de vestitori şi prin adevărul propovăduirii, şi în Epistola I către Corinteni a Sfântului Clement Romanul (V.6-7; VII.6-7; XVII.1 şi 5; XLI.1-4). Şi se mai arată acolo că fiecare are propria sa lucrare în Biserica lui Dumnezeu, după cum i-a fost rânduit (XLI.2; XLIV.1-6). De asemenea, se poate vedea că unii dintre creştini aveau râvnă către vestirea Cuvântului, chiar mai mult decât era îngăduit fiecăruia, ceea ce ducea la neînţelegeri şi chiar greşeli mari.

În Epistola II către Corinteni, acelaşi autor, Sfântul Clement Romanul, aminteşte de sfinţenia mântuitoare a mărturisirii lui Hristos (III.2-3). La început sfântul aminteşte de faptele mărturisitoare, arătând folosul lor, iar mai apoi şi aceea că „neamurile, auzind din gura noastră cuvintele lui Dumnezeu le admiră ca frumoase şi măreţe; apoi, văzând că faptele noastre nu sunt vrednice de cuvintele pe care le spunem, se întorc de aici spre hulă, spunând că sunt basm şi înşelătorie” (XIII.3 ş.cl.). De asemenea, în această scriere, sfântul porunceşte şi: „noi, cei neînţelepţi, să nu ne simţim jigniţi, nici să ne supărăm, când cineva ne sfătuieşte şi ne întoarce de la nedreptate la dreptate” (XIX.2).

În Epistola lui Barnaba găsim iarăşi lauda Cuvântului lui Dumnezeu şi propovăduirii Acestuia (XVI.9-10). Se porunceşte aici „să iubeşti ca lumina ochilor tăi pe orice om care-ţi vorbeşte Cuvântul Domnului” (XIX.9).

Sfântul Ignatie Teoforul fericeşte pe efeseni pentru ascultarea de Învăţătura lui Hristos şi ferirea de vestitorii cei mincinoşi (de pildă la Efeseni IX.1-2). Şi, printre alte cuvinte de învăţătură, adaugă şi pe acela despre „fecioria Mariei, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului” pe care le numeşte „trei taine răsunătoare, care s-au săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu” (Efeseni XIX.1). Şi continuă cu un adevărat imn pentru steaua care s-a arătat la Naşterea Domnului (Efeseni XIX.2-3) – mărturie a evlaviei cu care se cinstea această zi a Naşterii încă din primul secol creştin. Ca şi cei pe care i-am amintit mai sus, şi Sfântul Ignatie porunceşte ferirea de vestirea mincinoasă şi laudă şi cere cinstirea celor care au vestit şi vestesc Evanghelia (ca, de pildă, la Filadelfieni V.2, VI.1-3, IX.1 sau Smirneni  VIII.1, X.1-2, XI.2, XII.1 etc).

Fără a lungi mai mult cuvântul, putem spune că în mai toate scrierile Părinţilor Apostolici, care au trăit în secolele I-II, se găsesc asemenea învăţături despre vestirea Evangheliei şi cinstirea vestitorilor, despre ferirea de proorocii şi vestitorii mincinoşi precum şi criteriile de demascare a acestora. Toate acestea se regăsesc în întregime în rânduielile după care se alcătuiau şi trăiau cetele de colindători.

Însă, pentru a înţelege cu adevărat ce au fost pentru Români Colindul şi colindele, ar trebui să vedem satul românesc, din secolele creştinismului primar şi până astăzi. Martiriul Sfântului Sava de la Buzău, scris în secolul IV de Sfântul Vasile cel Mare – contemporan cu sfântul buzoian – are în sine o descriere mai mult sociologică a satului în care trăise mucenicul. Se vede acolo viaţa familiilor creştine, înrudite între ele, temelia vieţii rurale, dar şi a familiilor păgâne – de origine străină multe, dar deja înrudite cu cele autohtone. Acestea din urmă lucrează ca o interfaţă a satului cu autorităţile migratorilor păgâni, în spatele acesteia desfăşurându-se oarecum adăpostită vieţuirea întru Hristos a ţăranilor şi ciobanilor români. Imagini asemănătoare aflăm în versurile dedicate de Paulin de Nola Sfântului Niceta de Remesiana. În provinciile mai ocrotite de cotropirile migratoare, ca de pildă în Dicia (Dobrogea) Sfântului Ioan Casian, viaţa creştină înglobează deja întreaga societate, aşa cum mărturiseşte chiar acesta în amintirile sale despre pământul în care s-a născut şi a crescut. Şi într-o parte, şi în alta, legăturile dintre sate sunt în primul rând cele ale Credinţei şi înrudirii, două puteri ce au definit satul românesc până în vremuri foarte apropiate. Le mai întâlneau încă folcloriştii din secolul XIX, sau sociologii şi etnologii care colindau Fundul Moldovei şi alte ţinuturi româneşti în secolul XX. Se mai pot găsi, pe ici pe colo, chiar şi acum, la început de secol XXI, aşa cum le-am întâlnit chiar noi, în Munţii Buzăului de pildă – Comuna Lopătari. Aceleaşi legături prin Biserică şi înrudire lucrează acolo şi astăzi, mai presus de celelalte legături pe care autorităţile absurd-centralizatoare, reformele agrare şi impusele schimbări economice au încercat să le statornicească (spre pieirea culturii noastre naţionale străvechi).

Din vremurile mărturiilor înşiruite mai sus – Martiriul Sfântului Sava şi amintirile Sfântului Ioan Casian – şi până de curând viaţa omului era departe de a fi uşoară. Apăsarea se făcea în mii de feluri: migratori, boli, grindine şi secete, războaie şi inundaţii, turme, ciurde şi cirezi de ierbivore sălbatice, fiare şi stăpâniri jecmănitoare, hoţi şi negustori înşelători – toate se amestecau în fel şi chip, ispitind răbdarea şi puterile creştinilor, singurii ce rezistau unei asemenea vâltori nesfârşite.

Mircea Eliade spunea:

„ De ce am idolatriza, noi, Românii, Istoria ? Descindem dintr-unul din «neamurile cele mai numeroase din lume» şi praful s-a ales de el, nici măcar limba nu i se mai cunoaşte. Am făcut parte dintr-o Romanie de trei ori mai mare decât Dacia, şi «vicisitudinile istoriei» au sfărâmat-o definitiv; o mână de Macedoneni trebuie să plătească şi astăzi, cu lacrimi şi sânge, nenorocul de a se fi născut Români. Toată lumea e de acord că Dacii se aflau aşezaţi pe pământul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui.

Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în vifor. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora”.

Şi totuşi, dincolo de toate aceste suferinţe, lupte, munci istovitoare, Românul se bucura de Dumnezeu şi de cele pe care Acesta i le-a dat şi, mai mult decât atât, se identifica, într-un fel, cu Acesta. Se identifica, de fapt, cu proorocii Acestuia, cu cei care Îl slujiseră când a venit ca Om în lume, se identifica şi cu cei care L-au slujit după aceea. Suferea cu El, murea cu El, învia cu El. Ceea ce, în multe locuri, se mai întâmplă şi astăzi. În toată această bătălie neîncetată pentru o viaţă omenească singura eliberare adevărată a oamenilor era Evanghelia, Vestea cea Bună, era lumina lină a cântărilor şi cuvintelor sfinte, era bucuria unirii oamenilor în Dumnezeu şi mângâierea sfintelor slujbe. Dimensiunea creştină a vieţii a fost miracolul istoric de care s-au uimit atâţia şi care a dat Românimii puterea nu doar de a rezista în istorie, ci şi de a rezista zidind, sub toate vâltorile prin care a trecut, o cultură populară profundă, a cărei adâncime încă nu este, de prea mulţi, nici măcar bănuită.

Iar una dintre luminile cele mai mângâietoare pe care Evanghelia le-a adus Românilor din vechime a fost chiar Naşterea Domnului. Cât Îl apropia pe Dumnezeu de sufletul obijduiţilor această Naştere! Minunile, mărturia îngerilor, evlavia magilor de la răsărit, cuvintele proorocilor – toate Îl mărturiseau pe Fiul lui Dumnezeu. Dar sărăcia ieslei, smerenia Naşterii, lipsurile pe care le îndurau Iosif şi Maica Sfântă, apropierea Familiei Sfinte de pământ şi vite, duşmănia celor avuţi, puternici şi răi şi toate celelalte – acestea erau aceleaşi chinuri, aceleaşi încercări pe care şi Românii le îndurau, zi de zi. Oameni ai suferinţei, unii înaintea cărora să îţi întorci faţa, dispreţuiţi şi nebăgaţi în seamă, asemenea lui Hristos Iisus (Isaia 53.1-12), Românii se regăseau întru totul în loviturile şi lipsurile şi încercările îndurate de Fiul lui Dumnezeu. Şi primeau, din această regăsire, puterea de a merge mai departe, aşa cum şi El a mers, pentru a se bucura apoi, alături de El, în Împărăţia cerurilor (Matei 8.11; Luca 14.15 etc). La fel simţiseră şi la fel trăiseră, la vremea lor, şi proorocii, apostolii şi ucenicii lor şi nenumăraţi alţi oameni sfinţi. Folclorul românesc vechi – sau cultura profundă veche românească – a ieşit din această cunoaştere trăită a Evangheliei. Vechiul şi Noul Testament s-au împletit în sufletul românesc, adăugându-şi fără părtinire şi cele ale pământului rânduit de Dumnezeu ca lăcaş pentru Neamul Românesc în această lume.

Colindul şi colindele au izvorât din această trăire, pe care o oglindesc în întregime. Cercetând colindatul tradiţional românesc vom găsi o revărsare de binecuvântări asupra întregii Creaţii. Gospodăria, familia – împreună şi fiecare în parte –, câmpurile şi dealurile, munţii şi pădurile, râurile şi marea – tot ceea ce există ia parte la binecuvântarea şi lumina Naşterii Domnului.

Am amintit mai sus despre mărturia Sfântului Ignatie Teoforul. Bătrân, foarte bătrân, cel care fusese odată purtat în braţe chiar de Iisus Hristos, episcopul antiohian vorbea cu drag şi evlavie despre „fecioria Mariei, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului” pe care le numeşte „trei taine răsunătoare, care s-au săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu” (Efeseni XIX.1). Şi cântă Domnului astfel:

Dar cum s-au descoperit veacului [aceste taine]?O stea a strălucit pe cer mai mult decât toate stelele; lumina ei era nespusă şi noutatea ei minuna; toate celelalte stele, împreună cu soarele şi luna, horă făceau în jurul stelei, care covârşea cu lumina ei pe toate. Şi tulburare mare a fost. De unde noutatea aceasta, că steaua ne se aseamănă cu celelalte stele? Atunci orice magie s-a nimict şi orice legătură a răutăţii a pierit, neştiinţa s-a risipit iar vechea împărăţie a căzut, când Dumnezeu S-a arătat în trup omenesc spre înnoirea vieţii veşnice. A luat început ceea ce fusese hotărât de dumnezeu şi prin aceasta toate se puneau în mişcare, pentru că se pregătea nimicirea morţii. (Sfântul Ignatie Teoforul, Efeseni XIX.2-3)

Cântarea vechi-testamentară este îmbogăţită, iată, în trăirea Bisericii primare, cu imnuri închinare noilor fapte minunate ale lui Dumnezeu. Acest imn este nu unul cântat în Biserică – deşi erau şi astfel de imne creştine – ci unul scris într-o epistolă, ceea ce arată folosirea poeziei creştine şi în afara cadrului strict liturgic. Nu vom vorbi aici despre „Liturghia extinsă”, ce cuprinde întreaga Creaţie. Ne mărginim doar a arăta că sunt mărturii ale cântărilor închinate Naşterii Domnului din primele veacuri creştine, ba chiar din secolul I, cântări ce nu „locuiau” doar în lăcaşurile de cult, şi trăiau şi în afara acestora, în viaţa de toate zilele a creştinilor. Iar dacă tracii „erau iubitori de muzică” înainte de Hristos, cu cât mai mult au iubit aceste cântări tracii creştinaţi?

Din asemenea imne şi cântări ale creştinilor din primele veacuri au izvorât şi colindele, precum şi multe dintre rânduielile ce alcătuiau Colindul până acum un veac. Prin Colind Românii se făceau contemporani şi părtaşi Naşterii Domnului, care nu că fusese odată, ci era mereu, în fiecare an. Prin Colind Românii câştigau parte cu Apostolii, Proorocii, Îngerii şi Păstorii care, fiecare în rândul său, mărturisiseră pe Fiul lui Dumnezeu. Căci scris este, „cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte” (Matei 18.5) şi „cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cine primeşte prooroc în nume de prooroc plată de prooroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua. Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Matei 10.40-42).

Aşa cum am spus, nu sunt dovezi absolute pentru apariţia Colindului. Nu avem un document care să spună „iată, au început creştinii să facă aceasta”. Avem aici însă tot cadrul care defineşte Colindul ca sistem de trăiri, obiceiuri şi artă creştină.

Avem aici imne direct legate de Naşterea Domnului încă din primele secole, imne cântate şi în afara lăcaşurilor de cult. Avem aici slăvirea vestirii Cuvântului lui Dumnezeu şi lauda adusă vestitorilor. Avem aici şi convingerea că propovăduirea Evangheliei este o binecuvântare pentru toţi care o primesc, ba chiar şi pentru întreaga fire (Romani 8.19-23). Avem şi porunca feririi de propovăduitorii mincinoşi, ba chiar şi osândirea celor ce se poartă făţarnic faţă de Cuvântul Domnului şi minunile pline de putere şi aducătoare de bucurie ce însoţesc propovăduirea Dreptei-credinţe (a se vedea, ca pildă, şi Faptele Apostolilor 5.1-6). Avem cete – felurite! – de bărbaţi care vestesc Naşterea Domnului şi celelalte ale Evangheliei. Îngeri, păstori, magii-crai, prooroci – prin Dreptul Simeon şi Ioan cel din pântecele Elisabetei – ba chiar şi femei ce însoţesc lucrarea şi vestirea – Maica Domnului, Elisabeta, Proorociţa Ana etc. Avem tradiţia tracică a cântărilor sfinte, care se întâlneşte

Într-un cuvânt, aşa cum am mai spus, avem aici tot cadrul, tot sistemul de sisteme care alcătuia cândva Colindul românesc. Este mai mult decât firesc să înţelegem că aici şi astfel s-a născut Colindul: în primele secole creştine, la strămoşii noştri care au primit şi trăit Evanghelia.

Şi totuşi, păgânismul?

Vom face aici o scurtă paranteză, impusă de o fixaţie ce domină pe foarte mulţi dintre cei care încearcă, mai mult sau mai puţin competent, să facă „analize folclorice”. Este vorba de fixaţia păgânizării folclorului românesc. Tentaţia păgânizării nu este chiar nouă. Ea se exprimă cu putere la iluminiştii francezi de la sfârşitul secolului XVIII, ca urmare a urii pe care aceştia o aveau faţă de Papalitate în special şi de Creştinism în general. Ei nu doar că vor încerca în vremea Revoluţiei franceze să înlocuiască pe Dumnezeu, îngeri şi sfinţi cu tot felul de zeităţi (Victoria, Libertatea, Republica, Omul şi, până la urmă, chiar şi Napoleon). Dar vor încerca să descifreze „în cheie păgână” întreaga fire omenească şi toată istoria omenirii, să desfacă de orice dimensiune creştină toată cultura populară şi livrescă (a se vedea Petre Culianu, Eros şi magie în Renaştere, pentru păgânizare şi Giuseppe Cocchiara, Istoria Folcloristicii Europene, pentru fazele de ideologizare a folcloristicii). Această fixaţie a fost înlocuită pe plan internaţional, de mai multe decenii, de o sinceră încercare de apropiere obiectivă de culturile cercetate, de o mai accentuată diferenţiere a mecanismelor interne ale fiecărei culturi, de obligativitatea observării din interior, din perspectiva celuilalt (adică a purtătorului culturii respectiv). La noi stăpâneşte însă o „superioritate” implicită a condeierului, care ştie mai bine decât purtătorii culturii felul în care ei gândesc, simt, privesc lumea şamd sau – cu atât mai trist – ştie mai bine decât oricine felul în care trebuie să gândească, simtă, privească lumea şamd şi purtătorii culturii populare, şi cititorii domniei-sale.

Ca urmare, tributari fixaţiei păgânizării, nenumăraţi condeieri interesaţi de folclor fie şi în treacăt sunt siguri că văd în orice fapt de folclor reminiscenţe obligatoriu păgâne, obligatoriu pre-creştine şi obligatoriu dacice sau respectiv romane – după şcoala protocronistă sau respectiv latinistă de care aparţin. Şi totuşi, despre tradiţiile dacice ştim aproape nimic, iar urmele arheologice sunt suficiente, în această privinţă, pentru speculaţii spumoase, dar nu pentru certitudini [a se vedea şi Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. I-III; Dinu şi Constantin C. Giurescu, Istoria românilor; Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român etc]. Mai mult – şi mai trist pentru adepţii acestor idei – după venirea romanilor în Dacia au fost încă multe alte populaţii păgâne, mai vechi şi mai noi, care au stat aici vreme de zeci, sute şi chiar peste o mie de ani. Amintim dintre aceste populaţii ne-creştine pe goţi, gepizi, huni, avari, slavi, cumani, pecenegi, tătari, ţigani, turci, evrei şi unguri. În ultimele două-trei veacuri s-a mai suprapus şi influenţa păgână a culturii antice greceşti propagată de grecii intraţi pe cele mai felurite căi în viaţa socială a Muntenie şi Moldovei. La aceasta trebuie adăugată şi încercarea de refacere a păgânismului roman de către unii adepţi extremişti ai latinismului greco-catolic, dar şi prezenţa tot mai accentuată a influenţelor livreşti orientale – prelungite până în popor odată cu dezvoltarea mass-mediei şi transformările sociale ale ultimului secol. Evreii hasidişti din Maramureş, Pocuţia şi Bucovina, huţulii şi rutenii din aceste părţi şi multe alte neamuri au adus cu ei un bagaj de tradiţii şi idei ne-creştine, o parte fiind preluată – de multe ori încreştinată, alte ori ca atare – de către Românii din acele părţi. Tot acest context este cu superbie ignorat de adepţii protocronismului, dar şi ai latinismului extrem. Am avut prilejul să ascult o exegeză dacică a basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, comentatorul neavând habar că basmul este de origine tătărască. Faptul că nu există în tradiţia populară românească nici Zamolxe, nici Deceneu, nici Decebal – păstraţi mai degrabă în tradiţia spaniolă decât la noi – nu îi tulbură nicio clipă pe cei care vor să ne facă a fi daci păgâni, pe noi şi pe strămoşii noştri. Conştiinţa mixtă a originii romane şi tracice avută de Românii dinainte de 1780 şi Şcoala Ardeleană, mărturisită de documentele istorice incontestabile, nu interesează pe aceştia. S-a ajuns până la ocultarea celor mai directe şi incontestabile mărturii ale Credinţei creştine populare, de la Cruce până la Colind.Credem că a insista mai mult asupra fixaţiei păgânizării folclorului este fără rost. Mărturiile creştine despre Colind, fie ele din primele sau din ultimele veacuri, sunt atât de covârşitoare, încât a le ignora ţine de o rea-voinţă în faţa căreia porţile dialogului sunt dintru început închise.

Ca pildă a acestor mărturii creştine, dăm în finalul acestei modeste lucrări o mică exegeză făcută (sic!) pe un singur vers – acela care dă şi titlul – al unui foarte cunoscut colind, colind consemnat în felurite versiuni încă din secolul XIX şi prezent până astăzi în repertoriul colindătorilor români.

Un vers de colind – o lume de trăire teologică

Încercând a cerceta binecunoscutul colind popular Trei crai de la Răsărit ne trezim în adâncul unei sinteze teologice ortodoxe de o uluitoare complexitate şi poezie.

Pentru vorbi doar de primul vers – devenit şi titlu – trebuie să observăm că numărul magilor care au căutat şi găsit Împăratul indicat de stea nu este arătat în Biblie. Poporul a ales însă o cifră perfectă, cifra trei. Este o cifră de maxim echilibru, între minimul sărăcăcios al lui doi – căci „unul” nu aveau cum să fie magii, desigur! – şi orice altă cifră mai mare, care cuprinde nu doar primejdia unui simbolism nepotrivit, cât mai ales al unei risipiri. Trei magi este firesc să fi fost – de fapt este cea mai răspândită cifră din Tradiţie – pentru că au fost trei feluri de daruri: aur, smirnă şi tămâie. Iar obiceiul Românilor, atunci când merg mai mulţi în ospeţie, este de a nu aduce aceleaşi daruri fiecare. Deci, pe lângă poziţia sa de echilibru, firească, numărul de trei magi este legat şi de cel al darurilor care sunt enumerate ca atare de Sfintele Scripturi. Deşi numărul magilor nu este arătat explicit, el poate fi înţeles implicit din cel al darurilor. Pentru gândirea firească a unui Român din vechime, era mai mult decât de înţeles că dacă ar fi fost un al patrulea mag acesta ar fi trebuit să vină cu un alt fel de dar – fie că erau mărgăritare (se ştie că perlele sunt simbol al lacrimilor, deci al suferinţei, dar şi al pocăinţei), fie că erau nestemate (în Psalmi cuvintele dumnezeieşti sunt puse mai presus de acestea, deci erau potrivite ca ofrandă pentru Cuvântul întrupat), fie mir (pentru cel care era Unsul, dar şi pentru cel care avea să moară pentru omenire) şamd. Însă darurile au fost doar trei: atât! Pentru un Român este firesc, prin urmare, să socotească tot la trei numărul magilor. Şi acesta este cu atât mai de aşteptat să fie numărul cu cât întreită este Dumnezeirea în ceea ce priveşte persoanele (Tatăl, Fiul şi Duhul), întreită este slujirea Celui Întrupat (stăpânească, arhierească şi învăţătorească), întreite aveau să fie zilele Jerfei, întreită rugăciunea din Muntele Măslinilor, întreită pocăinţa lui Petru după căderea sa, întreită respingerea ispitirii satanice de către Hristos Iisus ş.a.m.d.

Dar de ce spune poporul crai şi nu magi sau vrăjitori? În Sfintele Scripturi numele folosit este de doar şi doar acela de magi (Matei 2.1, 7, 13, 16). În greceşte el este „μαγοι” şi denumeşte şi pe cei care se ocupă cu vrăji, dar mai ales pe cei care se îndeletnicesc cu astrologia. Despre acest lucru vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia VI la Matei (şi Omilia VII, I-V; Omilia VIII, I). Şi el arată că aceia care de la răsărit au venit să se închine lui Hristos erau astrologi sau ghicitori în stele. Arată, de asemenea, că Dumnezeu a folosit interesul acestora pentru stele ca printr-un înger ce a luat chip de stea să-i aducă la cunoaşterea Fiului Său. Iar odată întorşi în ţara lor, „aceşti magi au ajuns şi în ţara lor dascălii concetăţenilor lor” (ibidem, p. 82) aşa cum fuseseră – sau ar fi trebuit să fie – şi pentru iudei. Însă, în toate cele trei omilii, Sfântul Ioan Gură de Aur nu vorbeşte nicio clipă despre starea socială a magilor.

Atunci, ne întrebăm iarăşi: de ce Românii îi numesc pe aceşti magi nu magi sau vrăjitori sau ghicitori în stele, ci crai?

E limpede că este vorba despre o alegere gândită, nu de o licenţă poetică, de o forţare a realităţii pentru necesităţile rimei. Se putea spune la fel de bine „Trei magi de la răsărit”. Ori se putea înlătura cifra trei şi se spunea „Ghicitori din Răsărit”, păstrându-se lungimea versului şi rima neatinse. Dar asemenea variante nici măcar nu există! După numărul darurilor poporul numără trei personaje, numindu-le – şi nu doar aici! – crai.

Deci, pentru a treia oară, de ce crai?

Ei bine, şi din pricină că este scris: „Pentru locaşul Tău, din Ierusalim, Îţi vor aduce împăraţii daruri” (Psalmul 67.30).

Într-adevăr, aşa cum şi Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte, ceea ce au găsit magii la Betleem a fost, omeneşte vorbind, numai multă sărăcie („o iesle, o colibă şi o Mamă săracă” op.cit., p. 101). Această sărăcie ar fi împiedicat, în chip obişnuit, pe Prunc de a scăpa de ura lui Irod şi astfel El n-ar mai fi putut ajunge la Ierusalim, ca să se jertfească pentru întreaga lume. A trece din Iudeea în Egipt – aşa cum au făcut Iosif şi Maria cu Pruncul Iisus – era costisitor: trebuiau închiriate cel puţin două cămile dintr-o caravană, cumpărate apă şi mâncare pentru drum şi dată partea cuvenită călăuzei caravanei. Câtă vreme Iosif nu a putut închiria măcar o odaie pentru Sfânta Fecioară la vremea Naşterii, de unde ar fi avut el aur pentru o călătorie până în Egipt? Dar, iată, pentru a sfinţi locaşul Său din Ierusalim, Dumnezeu rânduieşte ca magii de la răsărit să aducă Fiului Său tămâie şi smirnă, dar şi aur.

Şi iarăşi este scris: „Şi acum împăraţi înţelegeţi! Învăţaţi-vă toţi, care judecaţi pământul! Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur.” (Psalmul 2.10-11).

Şi cu adevărat, magii s-au învăţat, ei care judecau după stele cele ale pământului, şi au ajuns a sluji Domnului cu frică şi a se bucura de El cu cutremur.

Dar şi aceste proorocii, cum şi altele asemenea, se pot socoti împlinite doar dacă magii sunt crai, adică împăraţi. Ştiut fiind că vechiul cuvânt crai, care vine de la slavo-germanul kral, adică rege, avea la Românii din secolele XVII-XIX înţelesul de împărat. Însă, dincolo de aşteptarea împlinirii proorociilor vechi-testamentare, ce temei aveau Românii a-i socoti pe cei trei magi ca împăraţi sau crai?

Întâi şi întâi este limpede că nu erau nici oameni obişnuiţi şi nici chiar ghicitori în stele obişnuiţi. Românii din vechime ştiau prea bine că niciunul dintre ei nu umbla în chip obişnuit cu aur, smirnă şi tămâie la el. Aceste daruri erau în vechime şi mai valoroase decât sunt astăzi, şi chiar cu mult mai valoroase. Aurul era atât de rar, încât mulţi dintre oameni abia dacă-l vedeau vreodată în viaţă. Şi în multe ţări, precum erau şi cele din răsărit – Persia şi India – dar şi din Europa – de pildă chiar în Dacia sau Imperiul roman – aurul nu era în stăpânirea oricui, ci doar a împăraţilor sau a celor foarte apropiaţi de ei, chiar şi monezile de aur fiind un semn nu doar de bogăţie, ci şi de nobleţe şi putere. Un om obişnuit n-ar fi avut aur, cu atât mai puţin n-ar fi umblat cu el oricum – într-o călătorie atât de nesigură. Argint, poate ar fi avut. Bronz ori aramă, probabil. Însă aurul era folosit doar în cele mai scumpe tranzacţii, nu oricând, nu oriunde, nu oricum. Şi acest lucru era adevărat şi pentru oamenii de rând, şi pentru ghicitorii în stele, de multe ori oameni mai săraci decât târgoveţii ori ţăranii români. Prezenţa aurului într-o cantitate respectabilă – pentru a fi un dar adevărat! – este un prim semn al faptului că cei trei magi erau cel puţin oameni cu stare. De altfel chiar şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când spune „magii… deschizând vistieriile lor, I-au adus daruri” (op. cit., loc. cit.) arată prin aceasta, implicit, că aceştia nu erau nişte oarecari. Căci nu aveau în vremea aceea oamenii obişnuiţi vistierii cu ei, ci doar cei de rang înalt. Acelaşi lucru se vede şi din aceea că pe altă cale au mers în ţara lor atunci când îngerul le-a cerut aceasta (Matei 2.12). Nu erau legături directe între măruntul Betleem şi ţările din răsărit. Nici nu se făceau nitam-nisam caravane, că cineva nu mai voia el să meargă la Ierusalim, de unde porneau acestea în chip obişnuit. Deci magii aveau cu ei destul alai şi destulă avere, chiar şi după ce dăduseră darurile Pruncului, pentru a putea să îndeplinească fără împiedicare porunca primită în vis – de la înger spune Sfântul Ioan Gură de Aur (op. cit., p. 102).

Dar între a fi “de rang înalt” şi a fi crai sau împărat, sau ceva asemănător, este totuşi depărtare mare. Dacă putem înţelege că magii erau bogaţi, poate chiar nobili, este ceva care să ne facă să bănuim că puteau fi pe picior de egalitate cu un împărat?

Ei bine, este: întâlnirea cu Irod.

Împăratul Irod al Iudeii este acela despre care Împăratul Romei a spus: mai bine este să fi porcul lui Irod decât fiul lui. Căci idumeu fiind, Irod nu mânca porc, dar fiul şi l-a ucis ca nu cumva să-i ia locul. Acesta este împăratul la care magii de la răsărit vin, şi nu oricum, ci făcând multă tulburare în Ierusalim. Dar de ce s-a făcut tulburare? Pentru că nişte oarecari, pretinşi magi, întrebau de naşterea lui Mesia? Dar până la Ierusalim ei nici nu ştiau că Cel născut, căutat de ei, este Mesia! Iar ghicitori şi pretinşi mesia şi alţii asemenea se iveau mereu! Pentru ca cei trei magi să poată aduce la tulburare întregul Ierusalim aşa, dintr-o dată, trebuia ca ei înşişi să fie impresionanţi, să aibă alai şi fală. Aşa se explică şi faptul că au fost aduşi înaintea lui Irod. Dacă ar fi fost trei oameni singuri, fără slavă, fără însoţitori, nu ar fi fost băgaţi în seamă de cei mari ai Ierusalimului. Erau destui săraci lunatici care visau lucruri mari! Dar dacă erau oameni nobili, bogaţi, puternici, lucrurile se schimbau. Ar fi putut fi conspiratori primejdioşi, uneltitori împotriva împăratului, semănători de răzvrătire. Şi atunci ar fi fost închişi ori măcar judecaţi şi daţi afară din ţară. Însă Irod, cu toată cruzimea şi pofta lui de putere, nu face nimic din aceasta. Nu doar că îi primeşte şi îi ascultă, dar la cuvântul lor adună pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului! Mai mult, îi cheamă în ascuns pe magi şi stă cu ei la sfat! (Matei 2.4-7) Dar cum ar fi putut să-i cheme în ascuns pe cei care tulburaseră tot Ierusalimul (Matei 2.3-4) şi care, evident, acum erau cunoscuţi de toţi? Putea să-i cheme pe ascuns doar dacă îi găzduia în palat cu el! Iar dacă erau în palat cu el, de ce le-a dat drumul? De ce nu i-a ucis într-ascuns? De ce, măcar, nu a pus un pâlc de oşteni să meargă împreună cu ei – „să-i apere”, desigur – până la Betleem, pentru ca astfel să poată îndată să-L ucidă pe Prunc?

Singura explicaţie logică este aceea că magii de la răsărit nu doar că aveau cu ei un alai destul de impresionant pentru a putea impune Ierusalimului – care nu era un oraş oarecare! – şi a ajunge la împărat. Nu doar atât, ci ei înşişi erau de rang foarte înalt, fie înrudiţi îndeaproape cu împăraţi din răsărit, fie chiar regi sau împăraţi ai acelor părţi. Doar un asemenea rang poate fi o explicaţie logică pentru şirul de acte excepţionale ce marchează venirea magilor la Ierusalim: curajul unor întrebări care la un om de rând putea duce la batjocuri şi închisoare, iar la unul nobil chiar la moarte; faptul că sunt chiar luaţi în seamă de un oraş plictisit de falşi mesia şi prooroci mincinoşi; faptul că sunt primiţi îndată de Irod şi luaţi în serios şi de acesta; faptul că Irod adună pentru cuvântul lor pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, chiar dacă prin asta risca o gravă tulburare; faptul că nu îndrăzneşte să-i oprească, să-i închidă ori să-i ucidă, ba chiar le răspunde adevărat la întrebarea lor – „Betleemul este locul Naşterii” – iar scopurile încearcă să şi le atingă nu prin forţă, ci prin viclenie.

Toate aceste lucruri, pentru care am avut nevoie de trei pagini de maximă condensare spre a le prezenta, erau atât de limpezi pentru Românii din vechime, încât ei spuneau pur şi simplu Trei Crai de la Răsărit – şi toţi ştiau de ce se spune aşa, nu altfel, toţi ştiau că acesta este adevărul evanghelic.

Încheiere repede

Este extrem de greu a face în câteva pagini analiza unei culturi. Ori Colindul românesc înseamnă o întreagă cultură, de o bogăţie nespus de mare. De aceea nu avem nicio clipă ideea că am spus tot ce se putea spune pe măcar una dintre laturile pe care le-am atins. Nici nu ne-am dorit aceasta. Am vrut doar să facem o schiţă fugară, ca un desen în nisipul de la malul mării. Înainte ca valurile zilelor şi grijilor ce vor urma să şteargă din sufletul cititorilor acest desen, nădăjduim ca el să aprindă în suflet măcar puţin flacăra preţuirii şi chiar a iubirii faţă de tradiţia străbună. Pe vremuri colindătorii erau primiţi în poartă – sau în pragul casei – cu lumânări aprinse, ca nişte sfinţi purtători de Dumnezeu. Astăzi nici uşa nu li se mai deschide, iar colindele sunt aşezate undeva între spectacol şi disecţie, departe de viaţa luminoasă din care făceau cândva parte. Însă nu peste tot. Mai sunt locuri şi mai sunt oameni care duc mai departe trăirea străveche şi care, credem noi, meritau măcar această fugară amintire.

Şi, poate, cercetările ce se vor mai face nu vor mai încerca să extirpe din Colind şi colinde tocmai sufletul creştin care le-a însufleţit, ci, lăsând prejudecăţile personale, le vor aborda din perspectiva culturii creştine populare ce le-a zămislit.

sursa: http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro