Dumnezeu este ajutătorul nostru întru nevoi

Sfântul Ioan Gură de Aur,

 din ”Predici la duminici si sărbători”

„ Iar după ce s-a săvârşit Irod, iată îngerul Domnului în vis se arată lui Iosif în Egipt, zicând: sculându-te ia pruncul şi pe muma lui, şi mergi în pământul lui Israil, că au murit cei ce căutau să ia sufletul pruncului” . (Mat. II. 19, 20).

Când tu, frate, eşti lovit de vreo nenorocire, care te pune în necaz, nu căuta scăpare la oameni, nu te rezema pe ajutorul muritorilor, ci trecând pe lângă toţi alţii, aleargă la adevăratul doctor al sufletului tău.

Numai El singur poate vindeca sufletul nostru, el, „care l-a făcut” (Ps. XXXII, 15), şi numai El, care cunoaşte faptele noastre, poate pătrunde şi în conştiinţa noastră, a atinge inima noastră şi a deştepta duhul nostru.

Iar dacă El nu ne mângâie, atunci orice ar face oamenii pentru acesta, este de prisos şi zadarnic. Din contra, când Dumnezeu ne deşteaptă şi ne mângâie, necăjească-ne oamenii şi de o mie de ori, ei nu pot nimic; căci când El întăreşte inima noastră, nimeni nu este în stare a o clăti.

Zicând aceasta, iubiţilor, totdeauna să năzuim la Dumnezeu, la El, care are bună-voinţă şi putere, a sfârşi necazul nostru. Când noi voim să rugăm pe un om pentru ceva ne adresăm mai întâi către servitorii si favoriţii lui şi să facem un înconjur lung. La Dumnezeu însă toate acestea nu sunt de trebuinţă; pe El putem nemijlocit a-L chema, şi El aude rugămintea noastră, fără pierdere de timp şi fără cheltuială. Este de ajuns, ca numai să strigăm către Dânsul întru inimile noastre şi să-L rugăm cu lacrimi, si atunci tu poţi a te adresa de-a dreptul la El şi a te apropia de Dânsul.

Când noi rugăm pentru ceva pe un om, adeseori avem teamă, ca nu cumva să audă despre aceasta vreun potrivnic al nostru, sau altul să grăiască rău despre lucru, şi aşa să vatăme lucrul nostru cel drept.

La Dumnezeu n-avem să ne temem de toate acestea. Căci El zice: Când voieşti să mă chemi, vino singur, adică, strigă întru inima ta, fără ca să ai trebuinţă a mişca buzele. „Intră, zice El, în cămara ta, încuie uşa şi roagă-te Tatălui, care este întru ascuns; şi Tatăl, care vede întru ascuns, va da ţie ca arătare” (Mat. VI, 6).

Vezi, ce cinste mare îţi arată Dumnezeu! Când strigi către Mine, zice El, nu trebuie să te vadă nimeni; iar când Eu te cinstesc trebuie să fie martoră toată lumea, cât de bine îţi merge ţie. Aşadar să ascultăm regulele Sale, şi să nu ne rugăm, spre a fi văzuţi.

Dar la rugăciune noi nu trebuie să dăm reguli lui Dumnezeu, cum El trebuie să ne ajute.
Dacă noi chiar şi avocaţilor şi judecătorilor pământeşti, numai le povestim afacerile noastre, dar nu le prescriem chipul, cum trebuie să ne apere, ci trebuie să lăsăm aceasta lor, apoi cu cât mai vârtos trebuie să facem noi aceasta cu Dumnezeu?

Dacă te-ai jeluit Lui pentru afacerea ta şi i-ai spus suferinţa ta, nu-I prescrie Lui, cum trebuie să te ajute, El ştie mai bine, ce-ţi este ţie de folos.

Unui doctor nu-i ordonă bolnavii, ce doctorii să întrebuinţeze el, ci se dedau în cura lui, ori cât de neplăcută li s-ar părea ea lor. Tocmai aşa şi cei ce se află pe corabie, nu prescriu căpitanului, cum trebuie să ţină cârma şi să conducă corabia, ci rămân la locurile lor, şi se lasă la dibăcia lui, nu numai când vântul este favorabil, ci şi în primejdia cea mai mare.

Numai lui Dumnezeu, care totuşi mai bine ştie, ce este bine şi folositor pentru noi, numai Lui nu voiesc a se încredinţa oamenii cei nepricepuţi, ci Ii prescriu, ce trebuie El să le dea.

Şi la aceasta de multe ori ei cer lucruri vătămătoare, ca, cum le-ar fi de folos. Ei se aseamănă cu un bolnav, care ar cere de la doctorul său nu doctorii, care să nimicească boala, ci de acelea, care ar mai spori şi întări pricina bolii, însă doctorul nu se povăţuieşte de astfel de cereri ale bolnavului, ci urmează regulile ştiinţei sale, şi chiar când bolnavul ar vărsa lacrimi pentru aceea; şi aceea că doctorul nu bagă în seamă pe bolnavul cel nebunatic, noi nu o numim cruzime, ci bunătate. Iar dacă el ar urma bolnavului, şi i-ar da ceea ce îi este lui plăcut, atunci în adevăr el ar lucra către dânsul duşmăneşte. Dimpotrivă, împotrivindu-i-se, şi combătând pofta sa, în faptă el arată către dânsul compătimire şi bunăvoinţă. Tocmai aşa face şi doctorul sufletelor noastre, El nu dă celor ce se roagă, ceea ce nu le-ar aduce decât vătămare. De aceea părinţii cei foarte buni, când copiii lor cei mici cer cuţit şi cărbuni aprinşi, nu le dau nici într-un chip, că ei ştiu, că aceasta numai spre vătămare ar putea fi copiilor.

Mulţi oameni sunt aşa de tare smintiţi, că ei cer de la Dumnezeu nu numai lucruri lumeşti şi pământeşti, precum frumuseţea trupului, bogăţie şi putere ş.a. ba încă de-a dreptul se roagă în contra vrăjmaşilor lor, şi cer de la Dumnezeu, ca să-i pedepsească şi să-i nenorocească. Tocmai de la Dumnezeu, care doresc ei să le fie lor milostiv, ei cer, ca El să fie grozav şi duşman către alţii.

Fiind deci aceste cereri atât de necuviincioase, toate acestea la rugăciune trebuie a se lăsa la o parte şi numai a striga cu vameşul: „Dumnezeule, milostiv fie mie păcătosului”! (Luc. XVIII, 13). Dumnezeu ştie, cum trebuie El să te ajute. „Căutaţi, zice Domnul, mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Mat. VI, 33).

Deci, iubiţilor, să ne înţelepţim prin înfrângere şi prin smerenie, şi ca vameşul să batem piepturile noastre, atunci vom dobândi aceea, pentru care ne rugăm.

Dimpotrivă, dacă noi mergem la rugăciune plini de mânie şi de ură către aproapele nostru, atunci suntem în ochii lui Dumnezeu urâciune şi groază.

De aceea să frângem sufletul nostru, să smerim inima noastră, şi să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, ca pentru noi înşine.

Voieşti tu adică să câştigi pe judecătorul cel veşnic, ca să te ajute şi să te sprijine, apoi niciodată să nu strigi către Dânsul împotriva vrăjmaşilor tăi.

Căci acesta este întâiul fel şi chip al acestui judecător, că El foarte cu drag ascultă rugămintea acelora, care se roagă şi pentru vrăjmaşii lor, nu ţin minte jignirile lor, şi nu se întărâtă asupra potrivnicilor lor. Şi cu cât mai mult fac ei aceasta, cu atât mai mult îi răzbună Dumnezeu pe vrăjmaşii lor, cu atât mai mult îi pedepseşte, dacă ei nu se pocăiesc.

Poate să zică cineva împotriva rugăciunii.
Oare nu poate Dumnezeu să ne arate nici un bine, înainte de a ne fi rugat lui pentru aceasta. Nu ar putea El să ne dea o viaţă fără durere, fără griji şi necazuri? Aşa, însă El nu face nici una nici alta, şi tocmai din iubire către noi. Dar pentru ce îngăduieşte El, ca noi să fim cercetaţi de necazuri, şi pentru ce nu se grăbeşte El cu ajutorul său?

Pentru ce se întâmplă aceasta?

Pentru ca noi totdeauna să năzuim la Dânsul, la El să cerem ajutor, la El să ne adresăm, şi pururea să-L chemăm spre mântuire întru nevoile noastre.

De aceea lasă El să vină asupra noastră durerile trupului, nerodirea, scumpetea şi tot felul de nevoi, pentru ca prin aceste necazuri mai strâns să ne legăm cu Dânsul, şi aşa prin nenorocirea cea vremelnică să ajungem la fericirea cea veşnică. Pentru aceea şi pentru aceste necazuri trebuie să mulţumim lui Dumnezeu, care în felurite chipuri vindecă şi mântuieşte sufletele noastre.

Dumnezeu însă este un părinte bun, şi cu bucurie ne mântuieşte, de aceea noi neîncetat să năzuim la Dânsul, în orice nevoie la El să căutăm mângâiere, în orice necaz, la El să căutăm mântuire şi compătimire, în orice ispită şi primejdie, la El să cerem ajutor.

Oricât de mare ar fi necazul, oricât de mare nevoia, El le poate abate si depărta. Ba încă mai mult, El ne va da bunătăţile Sale, încă şi toată siguranţa şi tăria, cinstea cea adevărată, sănătatea trupului şi a sufletului, nădejdea cea îmbucurătoare şi harul, de a nu păcătui uşor.

Aşadar să nu cârtim şi să nu ne jelim asupra Domnului, ca sluga cea nemulţumitoare, când ne trimite vreo supărare; ci mai vârtos să-I mulţumim pentru toate, şi singur numai păcatul să-l socotim de adevărată nenorocire. Atunci nu ne va putea vătăma nici boala, nici sărăcia, nici ocara, nici nerodirea, nici oricare alta aşa numită nenorocire.

Iar dacă noi ne-am adresat către Dumnezeu în vreo nevoie şi El ne-a mântuit, apoi să nu uităm iarăşi ajutorul şi harul Lui. Cum că noi, pe cât durează nevoia şi necazul, suntem smeriţi şi înfrânţi, şi arătăm multă evlavie, nu este de mirare. Căci aceasta este firea dumnezeieştilor încercări, că ele înmoaie şi pe inimele cele mai împietrite şi le silesc la astfel de lucruri, însă un suflet evlavios, care de-a pururea are pe Dumnezeu înaintea ochilor săi, şi după ce trece nevoia, şi primejdia, nici odinioară nu va uita iarăşi pe Dumnezeu, precum atât de adeseori făceau odinioară iudeii.

De aceea a zis Psalmistul spre defăimarea lor: „Când îi ucidea pe dânşii, atunci Îl căutau pe El, şi se întorceau şi mânecau la Dumnezeu” (Ps. LXXVII, 38).

Încă şi Moise, care de asemenea cunoştea acea greşeală a iudeilor, adeseori îi sfătuia cu cuvintele: „Când vei mânca şi te vei sătura, ia aminte de tine însuţi, să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău”. (Deuteronomul VI. 11-12).

De aceea noi admirăm pe Sfinţi atât pentru că ei întru necazurile cele aspre au fost înţelepţi şi iubitori de Dumnezeu, ci mai vârtos pentru că ei, după ce trecea furtuna şi venea liniştea, rămâneau tot aşa de râvnitori şi îmbunătăţiţi. Noi admirăm mai mult încă şi pe cal, care fără frâu merge cu totul regulat, iar când se ţine în rânduială prin frâu şi prin zăbală, nu este nimica de mirare; căci atunci rânduială nu trebuie a se însuşi soiului cel bun al calului, ci silei frâului. Tot aceasta putem zice şi despre suflet.

Nu este nici o minune, că el petrece în orânduială pe cât este necăjit; ci după ce a trecut încercarea, şi el nu se mai ţine în frâu prin frică, atunci să-mi arăţi înţelepciunea sufletului tău, şi cât este el de bun şi cu rânduială.

Când izbucnesc peste noi foametea, bolile, grindina, seceta, pojarul şi necazurile războiului, atunci ne facem evlavioşi şi cu frica lui Dumnezeu, atunci suntem înţelepţi, atunci socotim mici toate cele pământeşti, atunci ne lepădăm de lăcomia averii, de semeţie, de desfătări, de viaţa cea dezmierdată, atunci ne lăsăm de toate gândurile cele rele, păcătoase, atunci năzuim la evlavie şi la rugăciune, cu suspin şi cu lacrimi; atunci şi destrămatul învaţă a-şi birui poftele sale, răzbunătorul se face paşnic, lacomul şi zgârcitul împarte milostenie şi mâniosul se face blând şi îngăduitor.

Dar abia a încetat mânia lui Dumnezeu, abia a trecut furtuna şi s-a întors liniştea, noi iarăşi cădem în păcatele cele vechi. Aceasta este primejdios în cea mai înaltă treaptă. Căci socotiţi: Când cineva de multe ori a dobândit de la Dumnezeu iertarea păcatelor sale, şi totuşi nu trage nici un folos din această îndelung-răbdare a lui Dumnezeu, şi nu încetează de la răutatea sa, atunci şi Dumnezeu se poartă cu el aşa, că contra voinţei sale îl dă pieirii, îl zdrobeşte cu totul şi nu-i mai dă timp de pocăinţă, precum aceasta s-a întâmplat lui Faraon. Fiindcă acesta nu s-a folosit de întâia, de a doua, de a treia, de a patra, şi de cele următoare cercetări ale lui Dumnezeu, cu toată îndelung-răbdarea Domnului, de aceea în sfârşit Dumnezeu l-a stârpit de istov cu toată oastea lui.

Asemenea s-a întâmplat şi iudeilor. Spre a le vesti desăvârşita lor pieire, Hristos a zis către dânşii: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am voit să adun pe fii tăi, şi nu aţi voit; iată casa voastră se va pustii”. (Luc. XIII. 34, 35).

Eu mă tem, că asemenea soartă să nu ne ajungă şi pe noi, căci noi nu ne îndreptăm nici prin nenorocirea străină nici prin a noastră.

Dar ca să mă întorc la ceea ce am zis mai înainte, să urmăm pilda sfinţilor, care nici în nenorocire nu s-au deznădăjduit, nici întru norocire nu s-au mândrit, precum mulţi oameni fac aceasta acum.

Ei se aseamănă cu o luntre slabă, care de fiece val se aruncă întru adânc şi se cufundă. De cădem întru sărăcie, îndată ni se întâmplă sfărâmare de corabie şi credem, că trebuie să ne înecăm; de venim iarăşi la stare bună, iarăşi ne îngâmfăm îndată şi din nou cădem în lenevire şi într-o uşurătate a minţii vrednică de pedepsit.

De aceea vă rog şi vă îndemn, ca pe toate altele să le socotim bagatele, inimile noastre însă să le dregem aşa, ca toţi să ne facem părtaşi fericirii celei cereşti. Când întru aceasta ne merge bine, atunci întâmplese tot felul de nenorociri, foame şi boli, clevetire şi pierderea averii, sau orice alta vie peste tot, ele vor fi suferite şi uşoare, căci nădejdea noastră este îndreptată spre Domnul. Dimpotrivă însă, când sufletul nu este întru întocmirea cea dreaptă, atunci putem noi fi bogaţi, putem să avem copii sănătoşi şi să ne îndulcim de mii de bunuri de tot felul; totuşi vom avea multe necazuri şi griji.

De aceea nici după bogăţie să nu alergăm, nici de sărăcie să nu ne temem, ci mai întâi de toate să îngrijim de sufletul nostru, şi să-l facem îndemânatic atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru călătoria în veşnicie. Căci puţin timp mai este încă, şi noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea înfricoşatului scaun de judecată al lui Hristos. Dea Dumnezeu, ca acolo să nu fim puşi la un loc cu caprele în partea cea stângă! Amin.

Sursa: ioanguradeaur