„Că şi acesta este fiu al lui Avraam…“

(Duminica a XXXII-a după Rusalii; Luca XIX, 1-10)                                                                                                                                                                  Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula

Zaheu în sicomor, pentru a-L vedea pe Dumnezeu.
Hristos pe lemnul Crucii, sicomorul cel cu gust dulce şi de lumină purtător, dăruitor al vederii lui Dumnezeu.

Duminica aceasta, a XXXII-a după Rusalii, aduce cu sine drumul lui Hristos din afara Ierihonului – acolo unde vindecă pe orbul din duminica ce a trecut, dând lecţia adâncimii smerite a minunii lui Hristos – în Ierihon, oraşul care, nu-i aşa, aduce aminte prin rezonanţa sa, de locul biruinţei dintâi a poporului celui ales, prin harul şi ajutorul lui Dumnezeu, pe pământul pe care El îl dăruise neamului aceluia, care avea să-L dăruiască pe Mesia. Dacă atunci, în înconjur de cântec şi alămuri şi putere de la Dumnezeu, se dărâmau zidurile Ierihonului, acum Hristos-Domnul este Cel Care dărâmă zidul izolaţionismului mesianic al poporului celui ales din Israel, arătând universalitatea minunii Sale pe pământ. Căci zice Domnul, miez al vestirii din Duminica aceasta, privind râvna lui Zaheu: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, că şi acesta este fiu al lui Avraam“ (Luca 19, 9).

Mai mult decât apare la prima vedere, această Evanghelie pregăteşte sufletul nostru pentru perioada de har şi zel, care este Postul cel Mare al Paştelui, perioada aceea pe care o numim a „tristeţii radioase“, plină de bucuria slujirii lui Hristos.Domnul Iisus intră în Ierihon laolaltă cu vestea ultimei vindecări, aceea a orbului de la marginea drumului Ierihonului, a cărui Evanghelie am auzit-o în Duminica ce a trecut. În jur, oamenii Îl laudă pe Dumnezeu, cuprinşi, desigur, şi de exaltarea unei minuni atât de „vizibile“ (şi la propriu, şi la figurat). Omul din Ierihon, ca orice om muncitor şi cinstit, trebuie văzut ca unul tare aproape de inima lui Dumnezeu. Fără complicaţii intelectuale, fără ifose şi îngâmfări ieftine, om de câmpie – nu departe e Valea Ior¬danului celui binecuvântat, cu orizontul deschis fie spre Efraim, fie spre Betabara sau dincolo de Iordan, spre Pereea sau, spre nord-vest, spre Samaria – e om care a văzut şi care a trăit multe. De aceea pare că-i vesel, comunicativ, şi-l putem bănui mereu dornic de evenimente. Dar acesta de-acum, în strânsă legătură cu vindecarea orbului, parcă le-ntrece pe toate celelalte.

Icoana celui mai nebăgat în seamă om al Ierihonului am remarcat-o în Duminica trecută, când l-am arătat pe orbul din drumul Ierihonului ca unul „uitat“ acolo, care, într-un fel, „strică faţa oraşului“. De data aceasta, un altul, mai-marele vameşilor, bogat, dar vameş (deci cu o poziţie socială neiubită în oraş, dimpreună cu aceea a tuturor celorlalţi vameşi, oamenii Imperiului sau ai domniei, oricum, în enclava de naţionalism fierbând, care este neamul lui Israel…), adică de invidiat pentru ceea ce are, dar urât pentru ceea ce este.

Şi totuşi… Omul acesta obişnuit să fie mereu periat, plătit şi băgat în seamă de toţi, alege poate cea mai interesantă modalitate de a intra în contact cu Dumnezeu din istorie: urcarea într-un sicomor.

Gest al omului care uită de toate „aerele sale“ de superioritate, „căutând să-L vadă pe Iisus, Care este“ (Luca 19, 4). Alergarea şi urcarea în sicomor sunt gesturile nerăbdării întâlnirii cu Hristos. Iar Domnul, Cel Care redase vederea orbului, acum reda societăţii din Ierihon o altă vedere, duhovnicească, asupra omului pe care, alegându-L Hristos să găzduiască la dânsul, mulţimea, scandalizându-se, Îl judecase deja, căci: „murmurau, zicând că la un om păcătos a intrat să găzduiască“ (Luca 19, 7).

Gesturile lui Zaheu sunt pline de respect curajos. Şi cinstite. Căci, „stând în picioare“, Zaheu mărturiseşte: „Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor, şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit“ (Luca 19, 8). Împlinea, dar, Zaheu – pe care-l putem bănui ca fiind de alt neam, acela al „pocăiţilor“ –, în viziunea societăţii, cuvântul Legii celei vechi. Textele de la Ieşire 22, 1; Levitic 6, 4; Numerii 5, 7; I Regi 12, 3 par „minimale“ faţă de râvna pe care Zaheu o arată în a despăgubi pe cel pe care-l „năpăstuise“. Să luăm exemplul textului Numerii 5, 7, în care, după mărturisirea păcatului, se cerea ca, în raport cu cel căruia-i păcătuise, omul ce greşise, să întoarcă totul pe de-a-ntregul, la care va mai adăuga a cincea parte. Or, la Zaheu nu este aşa. Probabil că această maximalizare, această depăşire în sus, cu mare curaj, a făcut pe Domnul să exclame: „Astăzi i s-a făcut mântuire casei acesteia, că şi acesta este fiu al lui Avraam“ (Luca 19, 9). Curaj şi cinste în a-şi împlini menirea în planul iconomic al neamului din care face parte, par a fi argumentele forte prin care Hristos te admite ca fiind dintr-un neam cu Avraam şi, prin acesta, într-un neam cu El, Dumnezeul Întrupat. Este, aşadar, în Zaheu ceva ce place nespus lui Dumnezeu, Care, iarăşi, tulbură legaliştii Vechiului Testament, acordă mântuire casei lui Zaheu, zicând: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraaam“ (Luca 19. 9).

Ce anume face din Zaheu un candidat valabil pentru aşezarea în casa cea binecuvântată a Dumnezeului Celui Viu? În fond, el este un profesionist corect, un meseriaş dedicat corect lucrului pe care-l are de făcut, un om cu responsabilitatea lucrului pe care-l face. Aici se aseamănă tare, tare mult cu fiecare dintre noi. Zaheu poate fi un motiv bun pentru a rămâne curaţi într-o lume care corupe, pentru a nu te lăsa corupt de puterea care, uneori, îţi însoţeşte viaţa şi poziţia socială. Căci Zaheu asta înseamnă: omul, care, deşi poartă – prin natura funcţiei sale – o mare posibilitate de „corupăciune“, care poate crea în juru-i un întreg sistem de interese meschine şi de minciuni capabile să susţină această amestecătură de putere şi corupţie, care-i legată, în genere, în cultura şi mentalitatea poporului iudeu de funcţia de „vameş“, caută să rămână subordonat moral în primul rând Legii şi lui Dumnezeu, Dătătorul Legii.

Şi ce anume Îl face pe Hristos să tresalte de bucurie şi să dea „lecţia“ găzduirii la un păcătos? Tocmai această surprinzătoare aşezare a lui Zaheu în normalitate. Tocmai faptul că, în smerenie şi drag de Dumnezeu, contrazice mentalitatea mulţimii. O mulţime care judecă lesne, superficial şi mincinos de fiecare dată, căci rare sunt cazurile în care democraţia răspunsului să fie umplută de adevăr. Mereu reacţia este una fondată pe zvonistica şi-nvârtirea „ştirilor“, care fac – până azi, s-o recunoaştem – deliciul târgoveţilor. Doamne, câţi Zahei cinstiţi n-au mai simţit nevoia să rămână în lucrarea Bisericii pentru că târgoveţii bisericii i-au însemnat cu fierul roşu al oprobiului lor mediocru şi superficial! Şi cât de frumoasă este Taina Spovedaniei, care poartă în miezul ei iertarea şi discuţia cu Dumnezeu, din care atâtea am avea de învăţat! Aproape că-L putem surprinde pe Hristos-Domnul zâmbind, râzând de reacţia publicului, de „gura târgului“, astupată de gestul dumne¬zeiesc ce descoperă lumii un Zaheu ieşit cu mult peste mediocritatea din jur.

Trăieşti câteodată şi tu, nu-i aşa, iubite frate cititor, starea aceasta în care eşti judecat pentru lucruri pe care, făcându-le pentru Dumnezeu, le-ncarci cu dragostea şi gestul tău? Şi eşti trecut în rândul nebunilor şi al exaltaţilor? Să nu te temi! Zice la Pateric Avva Antonie că „vor veni vremuri în care cei nebuni vor zice despre cei întregi la minte că sunt nebuni, pentru că nu sunt asemenea nebuniei lor“. Să nu te laşi corupt de puterea domnitoare şi distrugătoare de duh, ci mereu puterea ce-ţi este dată să o subsumezi puterii lui Dumnezeu, având mereu dinainte spusa Sf. Ieronim Grecul, ce zice: „Eu voiesc să voiesc voia Domnului“.

Apostolul, care a precedat astăzi lectura Evangheliei, este cuprins în Epistola I Timotei 4, 9-15. Dar, de reţinut, ne-am putea opri doar la cuvintele ce i se potrivesc teribil lui Zaheu: „Fiindcă spre aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul Cel Viu, Care este Mântuitor al tuturor neamurilor, mai ales al credincioşilor“ (I Timotei 4, 10). Ostenit şi ocărât, dar luptând în viaţă pentru a-L putea ţine pe Dumnezeu membru al familiei sale, Zaheu s-a pregătit de găzduirea lui Hristos, prin bucatele alese ale onestităţii, smeritei priceperi şi non-compatibilităţii prin putere socială, umană. Iar Hristos, văzând şi ştiind toate acestea, văzând nădejdea lui Zaheu în Dumnezeul Cel Viu şi, mai ales, credincioşia sa, nu l-a ocolit.

Noi înşine suntem chemaţi să facem parte din casa lui Zaheu, pentru că pentru noi, dintâi, Domnul Şi-a pus viaţa Sa zălog. Pentru slobozirea noastră din moarte şi păcat. Cât de tare ne sună în urechi „că pe cel pierdut a venit Fiul Omului să-l caute şi să-l mântuiască!“ (Luca 19, 10)? Cât de mult ne-ating cuvintele Apostolului de astăzi, adresate lui Timotei şi, prin el, nouă: „Nu nesocoti harul care este întru tine!…“ (I Tim. 4, 14)? Dacă la Timotei este vorba de harul preoţiei, ceilalţi n-au voie să uite că, în fiecare, la vreme, Dumnezeu a dăruit mina de aur prin care să-şi ţină viaţa vie în Hristos-Dumnezeu.

Să învăţăm, astfel, mereu cu Zaheu (niciodată cu mulţimea de târgoveţi!), că orice gest făcut spre vederea lui Dumnezeu ţine vie privirea lui Dumnezeu către noi, cei neputincioşi, dar râvnitori. Cei nepricepuţi, dar nădăjduitori în priceperea ce-o dă harul lui Dumnezeu.

Departe este Postul, dar nu postim în zadar. Ne aşezăm, astfel, în „casa lui Zaheu“, vămuitorul de har şi de ospeţe de seamă.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele”
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu