Predică în Duminica Vameşului şi a Fariseului

„Iubiţi fraţi! În Evanghelia care s-a citit astăzi, am auzit pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre vameş şi fariseu.

Din ce pricină a spus Domnul această pildă? El a spus-o pentru oamenii care, amăgiţi şi înşelaţi de părerea de sine, se întemeiază şi nădăjduiesc în dreptatea lor, în faptele lor bune, privesc spre ceilalţi oameni de la înălţimea părerii lor de sine şi amăgirii lor de sine, îi defaimă – adică au o părere proastă despre ei, îi dispreţuiesc, îi osândesc, îi vorbesc de rău atât în taină, în sufletul lor, cât şi la arătare, înaintea oamenilor.

Din ce pricină a rânduit Sfânta Biserică să se citească această Evanghelie înainte de intrarea în arena Postului Mare? Ca să ne păzească de părerea de sine şi defăimarea aproapelui, care nu lasă nicidecum simţământul pocăinţei să fie însuşit de inimă, iar dacă postul nu e împodobit cu rodul pocăinţei, nevoinţa postirii rămâne deşartă.

Şi nu numai atât: ea ne aduce vătămare, întărind în noi părerea de sine şi încrederea în sine. Aşa sunt toate nevoinţele trupeşti şi faptele bune cele văzute. Dacă socotim că săvârşindu-le aducem jertfă lui Dumnezeu, nu că îi plătim dintr-o datorie cu neputinţă de plătit, faptele bune şi nevoinţele noastre devin în noi părinţi ai trufiei pierzătoare de suflet.

Doi oameni s-au suit în templu să se roage, începe Domnul pilda Sa: unul fariseu, iar celălalt vameş. După aceasta, Domnul, Cunoscătorul inimilor, arată prin ce gânduri se vădea aşezarea de taină a inimii fiecăruia dintre cei doi care se rugau, prin ce gânduri închipuia fiecare dintre ei aşezarea sa faţă de Dumnezeu.

Fariseul era mulţumit de sine, se socotea vrednic de Dumnezeu, bineplăcut lui Dumnezeu. Dumnezeule, mulţumescu-Ţi, spunea el întru sine, adică vorbea în gând potrivit felului în care se vedea pe sine în taina sufletului său. Pentru ce mulţumeşte fariseul lui Dumnezeu? Oare din pricina necuprinsei măreţii a lui Dumnezeu, ce face să se minuneze şi să se uimească toată făptura înţelegătoare? Oare din pricina neurmatei şi negrăitei milostiviri a lui Dumnezeu, Care îngăduie unei făpturi nimicnice cum este omul să stea de vorbă cu El? Oare din pricina nenumăratelor faceri de bine dumnezeieşti, celor revărsate asupra omenirii? Nu! Mulţumescu-Ţi, grăieşte fariseul, că nu sunt ca ceilalţi oameni. În orbirea sa, fariseul mulţumeşte lui Dumnezeu pentru starea sa de mulţumire de sine şi amăgire de sine. Obraznic şi viclean fel de îngâmfare! Mulţumire adusă lui Dumnezeu, însă nevrednică de Dumnezeu!

Mulţumire adusă lui Dumnezeu, dar plină de defăimări asupra lui Dumnezeu! Nu Dumnezeu i-a dat fariseului acea aşezare a sufletului cu care se laudă el: aceasta s-a alcătuit în urma primirii şi însuşirii unor concepţii mincinoase. Părintele acestor concepţii, care omoară sufletul cu moarte veşnică, este arhanghelul căzut (Ioan 8, 44). Iată sub a cui înrâurire a luat naştere aşezarea sufletească a fariseului! Amăgirea de sine este întotdeauna îmbinată cu aşa-numita de către Sfinţii Părinţi înşelare drăcească: ea stă în primirea minciunii drept adevăr, în atragerea de către minciună, întunecat priveşte fariseul omenirea din amăgirea lui de sine!

Nu sunt ca ceilalţi oameni, spune el, răpitori, nedrepţi, preacurvari, sau ca şi acest vameş. De unde a primit el cunoaşterea aceasta, pe care o vădeşte cu atâta încredinţare şi hotărâre? Cum putea el cunoaşte limpede şi în amănunt faptele şi conştiinţa tuturor oamenilor, ca să arunce asupra lor o învinuire atât de grea şi atotcuprinzătoare? Cum putea el cunoaşte faptele şi conştiinţa vameşului care intrase împreună cu el în templu, care nu vorbise cu el nimic, care nu îi povestise nimic despre sine? Fără îndoială că fariseul şi-a rostit această judecată în pripă, şi nu pentru că ceilalţi oameni şi vameşul cu pricina ar fi fost aşa cum îi arată fariseul, ci fiindcă boala amăgirii de sine şi mulţumirii de sine îi înfăţişa astfel în ochii lui. În continuare, fariseul îşi înşiră virtuţile: postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Pentru fariseu, faptele sale erau nişte jertfe, nişte merite înaintea lui Dumnezeu: acest fel de a vedea lucrurile este propriu tuturor fariseilor. Pentru aceştia, în zadar vesteşte Dumnezeu atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament: milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13; Os. 6, 6).

Domnul le-a făcut nu o dată trimitere la această arătare a voii lui Dumnezeu de către Sfânta Scriptură. El le-a spus că niciodată nu ar fi căzut în păcatul osândirii celor nevinovaţi de ar fi priceput această vestire a voii lui Dumnezeu (Matei 16, 6): fiindcă mila nu numai că nu-i osândeşte pe cei nevinovaţi, ci şi pe cei vinovaţi îi priveşte cu împreună-pătimire; ea le face pogorământ cât poate, ca unor mădulare neputincioase şi bolnave, se îngrijeşte nu de pedepsirea, ci de tămăduirea lor. Fariseii împietriţi, orbi, lepădând cu îndărătnicie mila, vor cumva să facă silnicie Dumnezeirii, aducându-i jertfe pe care Ea nu are cum să le primească.

Ei vor aceeaşi purtare şi de la ceilalţi oameni; nevăzând-o, se smintesc şi osândesc. Este propriu fariseilor să se smintească de cei în care nu văd fariseism; le este propriu să se smintească de cei care, dezgustaţi de iubirea de sine şi de dorinţa de a plăcea oamenilor, se străduiesc să placă lui Dumnezeu întru simplitate, în taina inimii lor; le este propriu să vadă păcat şi gând rău acolo unde nu este nici urmă de aşa ceva; le este propriu să-i osândească, să-i urască şi să prigonească pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu. De cine se sminteau ei, pe cine osândeau, în cine vedeau păcat, pe cine prigoneau cu răutate înverşunată? Cercetând ce ne istoriseşte Evanghelia, ne vom încredinţa că prigoanelor şi urii lor le-au fost supuşi mereu fie păcătoşii pocăiţi, care s-au împăcat cu Dumnezeu şi s-au făcut drepţi în urma pocăinţei, fie ucenicii şi următorii lui Dumnezeu înomenit – dar mai mult decât toţi însuşi Dumnezeu înomenit, Cel atot-desăvârşit. Fariseii aveau despre Legea lui Dumnezeu o concepţie strâmbă, îndeletnicindu-se cu cercetarea şi învăţarea Legii doar după slovă, nu prin cercare, nu prin plinirea ei, îşi agoniseau nu smerenia, în care îl aduce pe om la adevărata cunoştinţă de Dumnezeu, ci o neobişnuită îngâmfare şi semeţie. Rânduielilor rituale, care preînchipuiau tainic cele ce aveau să fie în Noul Testament, ei le dădeau o însemnătate mult mai mare decât se cuvenea, dar nu băgau în seamă poruncile lui Dumnezeu, care alcătuiesc miezul Legii.

Schimonosind înţelesul Legii potrivit ştiinţei lor cu nume mincinos şi inimii lor stricate, ei se înfăţişau în ochii lor şi în ochii altora ca slujitori ai lui Dumnezeu şi ca bine-plăcuţi Lui, în vreme ce slujeau şi făceau pe plac doar părerii de sine. Ei năzuiau să îi slujească şi să îi facă pe plac lui Dumnezeu prin împlinirea voii lor şi gândirii lor, socotindu-le pe acestea neîndoielnic bune şi adevărate – cum nu sunt, potrivit firii omenirii căzute – iar nu prin cercetarea şi împlinirea osârdnică a voii lui Dumnezeu.

Lucrând în acest fel, omul face aproape mereu rău socotindu-l drept bine, şi chiar dacă face vreodată binele, îl face ca de la sine, care îl şi pune pe seama sa, nu pe seama lui Dumnezeu, aşa cum a făcut şi fariseul. Aşa stând lucrurile, însuşi binele se face în el pricină a răului, aducând în om părerea de sine, sădind, hrănind şi făcând să crească cea mai pierzătoare din toate patimile: trufia.

La cu totul alte urmări duce vieţuirea după poruncile evanghelice. Cel care şi-a luat drept scop al vieţii împlinirea voii lui Dumnezeu se străduieşte să cunoască amănunţit şi fără greş această atotsfântă voie prin cercetarea cu cea mai mare osârdie a Sfintei Scripturi, mai ales a Noului Testament, prin citirea scrierilor Părinţilor, stând de vorbă şi sfătuindu-se cu creştinii sporiţi, împlinind poruncile evanghelice cu purtarea cea dinafară, cu mintea şi cu inima. “Legea slobozeniei”, a zis Preacuviosul Marcu Ascetul, “prin înţelegerea cea adevărată se cinsteşte, prin lucrarea poruncilor se înţelege şi se plineşte prin îndurările lui Hristos”.

Atunci când creştinul începe să trăiască în potrivire cu voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi deplină (Romani 12, 2), altfel spus cu poruncile Noului Testament, dintr-o dată i se descoperă căderea şi neputinţa firii omeneşti. Neputinţa nu-i îngăduie să împlinească poruncile lui Dumnezeu în chip curat şi sfânt, precum o cere El, iar căderea se împotriveşte – adeseori cu cea mai mare înverşunare – împlinirii poruncilor lui Dumnezeu. Ea vrea şi cere să se împlinească voia căzută omenească şi înţelegerea căzută omenească. Năzuinţa acestei voi şi vederile acestei înţelegeri îmbracă toate chipurile celei mai înalte dreptăţi şi virtuţi.

Cunoaşterea luptei lăuntrice, darea în vileag şi descoperirea păcatului care trăieşte în om, cunoaşterea stăpânirii silnice a păcatului asupra dorinţelor şi năzuinţelor bune îi dau creştinului părerea dreaptă despre sine şi despre omenire. El vede în sine căderea omenirii; el vede din propria cercare neputinţa de a se ridica din această cădere prin propriile sforţări; el dobândeşte smerenia adevărată, începe să aducă lui Dumnezeu rugă fierbinte pentru ajutor şi ocrotire, rugă din inimă înfrântă, la care ia aminte totdeauna Dumnezeu: învaţă-mă să fac voia Ta! (Ps. 142,10), învaţă-mă îndreptările Tale! (Ps. 118, 12), Să nu ascunzi de la mine poruncile Tale! (Ps. 118, 19), întăreşte-mă întru cuvintele Tale! (Ps. 118, 28), Calea nedreptăţii depărtează-o de la mine, şi cu legea Ta mă uluieşte! (Ps. 118, 29). Cunoscând din cercare că poruncile lui Dumnezeu pot fi împlinite doar cu îmbelşugata împreună-lucrare a harului dumnezeiesc, cerând neîncetat prin rugăciune această împreună-lucrare, creştinul nu poate să nu pună toate faptele sale bune pe seama lui Dumnezeu. Totodată, el nu poate să nu se recunoască păcătos. Pe de o parte, el a cunoscut din cercare căderea sa şi neputinţa sa de a împlini voia lui Dumnezeu numai cu propriile sforţări; pe de alta, el şi când împlineşte, cu ajutorul harului, poruncile lui Dumnezeu vede neîncetatele greşeli care se nasc din neputinţa şi starea de cădere a omului. Lucrul acesta se vede cu toată limpezimea din felul în care vorbeşte despre sine Sfântul Apostol Pavel. Într-una din epistole, el spune: Mai mult decât toţi m-am ostenit (apostolii); însă nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine (I Cor. 15, 10), iar altundeva: Hristos Iisus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu (I Tim. l, 15). Aşa este dreptatea iubitoare de Dumnezeu! Ea ia naştere în om din adumbrirea harului dumnezeiesc şi place lui Dumnezeu prin faptele cele drepte săvârşite cu încredinţare în voia Lui. Dreptul plăcut lui Dumnezeu nu încetează să se socoată păcătos nu doar din pricina păcatelor sale celor vădite, ci şi din pricină că dreptatea sa cea după fire este în stare de cădere amară, amestecată cu răul, spurcată de amestecul cu păcatul. Fericit cel ce este drept cu dreptatea lui Dumnezeu, a cărui nădejde e adunată în Hristos, Izvorul dreptăţii lui. Nefericit cel mulţumit de propria sa dreptate omenească: acestuia nu-i trebuie Hristos, Cel ce a vestit despre Sine: N-am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13). Preacuviosul Pimen cel Mare spunea: “Mai mult îmi place omul care păcătuieşte şi se pocăieşte decât cel care nu păcătuieşte şi nu se pocăieşte: cel dintâi, socotindu-se păcătos, are gând bun, iar celălalt, socotindu-se drept, are gând mincinos”. O dată însuşit, gândul mincinos face toată vieţuirea întemeiată pe ea netrebnică. Asta a dovedit-o cercarea: păcătoşi vădiţi, vameşi şi curve au crezut în Hristos, iar fariseii l-au lepădat. Părerea de sine şi trufia stau de fapt în lepădarea de Dumnezeu şi închinarea la sine. Ele alcătuiesc o închinare la idoli subţire, pe care omul şi-o recunoaşte cu greu şi de care se lasă greu. Pe dinafară, fariseii erau cei mai apropiaţi şi mai neabătuţi slujitori şi râvnitori ai adevăratei cinstiri de Dumnezeu, însă, de fapt, erau înstrăinaţi de El cu desăvârşire, se făcuseră vrăjmaşi ai Lui, fii ai satanei (Ioan 8, 44). Când Mesia Cel făgăduit, pe Care omenirea pătimitoare L-a aşteptat câteva mii de ani, S-a arătat între ei cu mărturii neîndoielnice ale Dumnezeirii Sale, fariseii nu L-au primit. Dându-şi seama cine era, întru cunoştinţă, L-au dat unei morţi de ocară, s-au făcut ucigaşi de Dumnezeu (Matei 27, 42).

Evanghelia nu pomeneşte nimic de păcătoşenia sau, dimpotrivă, de dreptatea vameşului, ci doar arată ca pildă vrednică de urmat felul rugăciunii lui, care era alcătuită numai şi numai din recunoaşterea stării sale de păcătoşenie şi din cererea cât se poate de smerită ca Dumnezeu să îl miluiască. Pricina acestui fel de a înfăţişa lucrurile este cât se poate de limpede. Toţi oamenii, până la unul, au nevoie de iertare şi de milă ca să se mântuiască – iar Dumnezeu, în nemărginita Sa desăvârşire, iartă deopotrivă de uşor toate păcatele, atât pe cele mici, cât şi pe cele mari. Dată fiind desăvârşirea lui Dumnezeu, toţi oamenii sunt deopotrivă înaintea Lui în ce priveşte dreptatea, prin care se pot deosebi doar între ei (Romani 4, l, 6). A te socoti drept nu este altceva decât necunoaştere a propriilor păcate, decât amăgire de sine. Şi ca atare toţi oamenii, până la unul, atunci când merg la biserică să stea înaintea feţei lui Dumnezeu ori se pregătesc să facă asta în singurătatea chiliei, sunt datori să se pregătească prin recunoaşterea propriei păcătoşenii, şi numai din această recunoaştere să aducă prinos de rugăciune lui Dumnezeu. Altfel, rugăciunile noastre nu vor fi primite.

Iar vameşul, de departe stând, nu voia nici ochii săi la cer să-i ridice, ci îşi bătea pieptul său zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului. Evanghelia ne învaţă prin aceste cuvinte că, atunci când ne rugăm, aşezarea smerită a sufletului trebuie însoţită de o aşezare pe potrivă a trupului, în biserică trebuie să ne alegem loc nu în faţă, nu în văzul tuturor, ci unul umil, care să nu dea pricină de împrăştiere. Nu trebuie să dăm frâu liber ochilor: aceştia să fie aţintiţi fără încetare spre pământ, ca mintea şi inima să poată tinde neîncetat către Dumnezeu.

Vameşul arăta gârbovit, atât de viu simţea povara păcatelor sale. Şi oricine are simţirea vie a acestei poveri care apasă sufletul va lua fără să vrea înfăţişarea unui om gârbovit, care se tânguieşte, precum a zis sfântul David: Chinuitu-m-am si m-am gârbovit până în sfârşit, toată ziua mâhnindu-mă umblam: că şalele mele s-au umplut de ocări şi nu este vindecare în trup (Ps. 37, 6-7). Nu putem să nu băgăm de seamă că locul ales în templu de către vameş – şi anume în spate – este arătat de Evanghelie ca fiind potrivnic celui ales de fariseu – care, fireşte, stătea în faţă, spre a “zidi” poporul adunat şi a atrage asupra sa luarea-aminte a acestuia (bineînţeles, tot pentru “folosul” lui, al poporului). Aşa obişnuieşte să se îndreptăţească şi să-şi acopere faptele slava deşartă. Aşezarea luată de trupul vameşului, care e pe potriva simţămintelor inimii lui, ne este arătată ca fiind potrivnică aşezării pe care o dăduse trupului său fariseul – aşezare de asemenea potrivită cu mişcarea sufletească pricinuită de gândurile trufiei. Vameşul, care se recunoştea păcătos, nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice către cer; fariseul, care se socotea drept, îşi înălţa fără mustrare de cuget ochiul trufaş.

Vameşul, din pricina poverii păcatelor pe care o simţea, părea apăsat de o sarcină grea; fariseul, dimpotrivă, stă semeţ, cu pieptul scos în faţă, parcă înaripat de părerea de sine şi de încrederea în sine. Pe faţa vameşului era aşternută tristeţea; faţa fariseului strălucea cu mulţumirea de sine. Câteodată, fariseii stau în biserică şi în spate – mai ales când sunt oameni cu funcţie mare – după care ies pe neaşteptate înaintea poporului, ca prin aceasta să facă impresie prin două lucruri deodată: atât prin rang, cât şi prin “smerenia” arătată până atunci.

Feţele lor nu arată întotdeauna mulţumire de sine: ei îşi aştern pe ele felurite simţăminte, după cum găsesc de cuviinţă; acestea însă sunt toate măsluite. Domnul, Cunoscătorul inimilor, a încheiat pilda cu următoarele cuvinte: Zic vouă: s-a pogorât acesta (vameşul) mai îndreptăţit la casa sa (decât fariseul); că tot cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte va fi înălţat, adică vameşul a fost îndreptăţit, ca unul ce a alergat la îndreptarea dăruită de Dumnezeu, iar fariseul a fost osândit, fiindcă a lepădat îndreptăţirea dăruită de Dumnezeu şi a vrut să rămână în dreptatea sa căzută omenească. A te smeri înseamnă a-ţi recunoaşte căderea, păcătoşenia, din pricina cărora omul a devenit o fiinţă lepădată, lipsită de orice vrednicie; a te înălţa înseamnă a te socoti drept, a socoti că preţuieşti ceva. Vrednicia noastră, dreptatea noastră, preţul care a fost pus pentru fiecare om şi care a fost plătit pentru fiecare om este Domnul nostru Iisus Hristos.

Otrava care otrăveşte pe de-a-ntregul lucrarea fariseilor stă în aceea că ei fac toate lucrurile lor ca să fie văzuţi de oameni (Matei 23, 5). Temeiul lucrării lor este căutarea slavei de la oameni; mijlocul de care ei se folosesc ca să-şi atingă scopul este făţărnicia. Făţărnicia alcătuieşte felul de-a fi al fariseilor. Domnul a numit făţărnicia aluatul fariseilor (Luca 12, 1). Toată lucrarea fariseilor musteşte de făţărnicie; fiecare faptă a lor are ca suflet făţărnicia.

Făţărnicia născută fiind din slava deşartă, adică din căutarea laudei şi slavei de la oameni, hrăneşte prin izbânzile sale slava deşartă; iar când slava deşartă ajunge la măsura sa deplină, lucrarea ei se preschimbă din izbucniri care apar când şi când într-o năzuinţă neîncetată.

Atunci, din slava deşartă se plăsmuieşte o patimă oarbă şi nebunească: trufia. Trufia este moartea sufletului în privinţa duhovnicească: sufletul cuprins de trufie nu e în stare nici de smerenie, nici de pocăinţă, nici de milostivire, nici de gânduri ori simţăminte duhovniceşti, ce ne aduc cunoaşterea cea vie a Răscumpărătorului şi ne fac să devenim ai Lui. Pentru a ne feri de această otravă cumplită pe care o împărtăşeşte aluatul fariseilor, să ne străduim, după îndemnul Evangheliei (Matei 6), să împlinim poruncile dumnezeieşti doar pentru Dumnezeu, ascunzând cu toată osârdia această împlinire de privirile omeneşti, care nu fac decât să dăuneze. Să lucrăm pe pământ pentru Dumnezeu şi pentru cer, nu pentru oameni! Să lucrăm şi pentru oameni, dar nu pentru a smulge de la ei laude, ci pentru a le aduce adevărată slujire şi adevărat folos – lucruri pentru care ei deseori îşi sfâşie binefăcătorii, aşa cum fiarele sălbatice şi proaste îi sfâşie deseori pe cei ce le hrănesc şi le îngrijesc. Aşa s-a întâmplat cu Sfinţii Apostoli şi cu mulţi alţi oameni ai lui Dumnezeu. Să ne urmărim fără încetare, să băgăm de seamă neajunsurile şi neputinţele noastre! Să îl rugăm pe Dumnezeu ca El să ne descopere căderea şi păcătoşenia noastră! Năzuinţa statornică spre împlinirea voii lui Dumnezeu nimiceşte puţin câte puţin în noi mulţumirea de sine şi ne înveşmântează în fericita sărăcie cu duhul, îmbrăcaţi în această sfântă haină a harului, ne vom deprinde starea înaintea lui Dumnezeu cea plăcută Lui, pentru care a fost lăudat de către Evanghelie vameşul cel smerit.

Rugându-ne lui Dumnezeu din recunoaşterea adâncă şi nemincinoasă a păcătoşeniei noastre, vom primi fără îndoială iertarea păcatelor şi îmbelşugarea adevăratelor bunătăţi, atât vremelnice cât şi veşnice: că tot cel ce se smereşte va fi înălţat de atotputernica şi atotbuna dreaptă a Domnului, Dumnezeului, Făcătorului şi Mântuitorului nostru. Amin.”

Sfântul Ignatie Briancianinov

Predică în Duminica Vameşului şi a Fariseului