Despre nădejde

Sfântul Ioan Gură de Aur 

 din ”Problemele vieţii”

 Editura Egumenița

Roadele necazurilor

Multă sudoare varsă ţăranul pentru a-şi cultiva ogorul – pregăteşte boii, ară, seamănă, înfruntă greutăţile iernii, sapă şanţuri adânci pentru ca apa prisositoare să se scurgă, face atâtea şi atâtea lucrări necesare şi obositoare. Toate însă sunt făcute cu bunăvoinţă de ţăran, cu o singură nădejde: că atunci când va veni vara va secera grâul auriu, îşi va umple hambarele cu roade bogate, se va bucura de recolta îmbelşugată.

Căpitanul corăbiei, de asemenea, nu ţine cont de marea sălbatică şi de valurile cumplite care ameninţă corabia sa. Nesocoteşte orice primejdie, gândindu-se la câştigul pe care-l va avea din transportul mărfurilor.

La fel şi ofiţerul este obligat să lipsească vreme îndelungată de acasă, să rabde lipsuri şi suferinţe, să se primejduiască în război şi să fie rănit în lupte, gândin-du-se la biruinţe, la decoraţii şi la slavă.

De ce însă spun toate acestea? Pentru a-i mângâia şi încuraja pe toţi cei care se trudesc pentru cucerirea virtuţii. Dacă ţăranul, căpitanul şi ofiţerul se nevoiesc atâta pentru a avea câştig în viaţa aceasta, cu atât mai mult noi trebuie să ridicăm cu bărbăţie povara greutăţilor şi a necazurilor, pentru a câştiga viaţa veşnică.

Aceia se luptă pentru o nădejde nu numai trecătoare, dar şi nesigură; căci adeseori nu reuşesc să-şi împlinească dorinţele. După atâtea eforturi, o boală, o invazie de lăcuste, o grindină sau vreo altă nenorocire poate distruge toată recolta ţăranului. După atâtea primejdii în largul mării, un colţ de stâncă sau o furtună neaşteptată, uneori chiar la gura limanului, fac să piară şi corabia, şi încărcătura căpitanului. După atâtea bătălii şi fapte de vitejie, luptând pentru marea izbândă finală, ofiţerul poate fi omorât, fără să se bucure de nimic pentru suferinţele pe care le-a răbdat.

În viaţa creştinului însă, nu se întâmplă la fel. Nădejdea lui este sigură şi veşnică. Căci n-are a se teme nici de condiţiile vremii, nici primejdii sau moartea nu e nevoie s-o înfrunte, iar pentru necazurile şi ispitele pe care le rabdă va lua şi răsplată bogată. Tocmai de aceea şi apostolul Pavel ne povăţuieşte nu numai să răbdăm, ci să ne şi bucurăm de încercările care vin peste noi.

Să nu trecem cu uşurinţă peste povaţa Apostolului. S-o cercetăm cu atenţie, pentru că ne învaţă cu multă înţelepciune. Care este cel mai profund înţeles al ei? Ce vrea să ne înveţe? Ascultaţi!

Apostolii au străbătut lumea-n lung şi-n lat, dezrădăcinând rătăcirea idolatră şi răspândit pretutindeni adevărul evanghelic. Au descurajat orice fărădelege, au curăţat murdăria păcatului şi i-au învăţat pe creştini să nu aibă nici o legătură cu idolii, ci să-L adore pe singurul Dumnezeu adevărat, aşteptând învierea morţilor şi împărăţia cerurilor.

Toate acestea însă au provocat împotrivire, au pornit război, cel mai înfricoşător dintre toate războaiele. Au izbucnit tulburări peste tot, în toate regiunile, la toate popoarele, în toate oraşele, în toate casele. Predica evanghelică a desfiinţat morala veche şi a adus una nouă. Astfel luptătorii tradiţiilor idolatre s-au răsculat. Împăraţii şi domnitorii au arătat severitate incredibilă, poporul se afla în tulburare, judecătorii pedepseau cu mare asprime. Vrăjmaşii lui Hristos au predicat război total împotriva credincioşilor Lui. Prigoane, arestări, întemniţări, exiluri, ameninţări, torturi cumplite, morţi dureroase... Lumea întreagă semăna cu o mare furtunoasă, care provoca naufragii repetate. Tatăl se lepăda de fiu, pentru că era creştin; fraţii se despărţeau; stăpânii se înfuriau pe robii lor. Teamă de prieteni; teamă de străini; teamă chiar şi de rude. Mare învălmăşeală. Ai fi zis că natura s-a răsculat împotriva ei însăşi.

Văzând, aşadar, fericitul Pavel, pedagogul lumii şi dascălul înţelepciunii cereşti, chinurile aspre şi necazurile grele, pedepsele nesuferite şi morţile înfricoşătoare la care erau supuşi creştinii, cu nădejdea bunătăţilor viitoare ale împărăţiei cerurilor, ce le-a spus? „Căci socotesc că patimile vremii de acum nu sunt vrednice faţă de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18).

Ce-mi spuneţi, scrie Apostolul, despre răni, călăi, pedepse, foamete, lipsuri, temniţe şi lanţuri? Toate acestea şi încă pe atâtea nu pot să egaleze slava, răsplata şi cununile noastre. Căci încercările se sting odată cu viaţa aceasta, în vreme ce fericirea cerească este infinită. Necazurile pământeşti sunt trecătoare, pe când bunătăţile cereşti sunt veşnice.

În altă parte, acelaşi Apostol scrie: „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare. Neprivind noi la cele care se văd, ci la cele ce nu se văd; fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice” (II Corinteni 4, 17-18). În altă parte, iarăşi, înfăţişează zidirea oftând şi strigând de durere pentru răutăţile pământeşti. De ce oftează oare?

Întrucât aşteaptă bunătăţile viitoare. Întrucât chiar şi natura se va izbăvi de sclavia stricăciunii şi va ajunge la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Desigur, când auzi că natura oftează să nu te gândeşti că e vorba de ceva real. Expresia are un sens mai adânc, duhovnicesc. Când Dumnezeu vrea să le descopere oamenilor ceva mare şi important, se foloseşte şi de cele fără suflare, ca şi când ele ar simţi.

Însă creştinul care se împuţinează la suflet în faţa necazurilor nu se poate reînviora şi mulţumi numai cu nădejdea bunătăţilor viitoare. Ce face deci apostolul Pavel? Spune că ispitele şi necazurile sunt pricini de bucurie şi laudă, şi totodată aminteşte că prin jertfa pe cruce a Domnului am câştigat multe şi nepreţuite bunătăţi fără să ne chinuim, fără să trudim, fără să asudăm. Dumnezeu, zice, ne-a îndreptăţit fără a cere ceva în schimb, doar prin harul Său, trimiţându-L pe Fiul Lui să ne elibereze de păcat. Doar având credinţă în El ne-a dăruit iertarea păcatelor, pacea, sfinţenia, comunicarea cu Sfântul Duh, mântuirea, slava cerească cea de nepătruns. „Ne lăudăm”, aşadar, „în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5, 2). Însă lauda noastră nu se limitează doar la asta, „dar şi în necazuri ne lăudăm” (Romani 5, 3). Şi nu numai că ne lăudăm, dar ne şi bucurăm, precum se bucura Apostolul, care mărturisea: „Acum mă bucur de suferinţele mele” (Coloseni 1, 24).

Vezi ce suflet puternic, ce cuget înalt, ce minte statornică? Nu aleargă numai după slavă, ci se mulţumeşte şi cu nevoinţele. Nu se bucură doar pentru cununi, ci se laudă şi în suferinţă. Nu-şi găseşte odihna numai în biruinţă, ci se desfată şi în luptă. Da, se cuvine să ne lăudăm nu numai pentru credinţa şi nădejdea noastră în viaţa veşnică, dar şi pentru necazurile, suferinţele şi chinurile pe care le încercăm în viaţa trecătoare. Şi în continuare vă voi dovedi acest lucru.

Luptătorii sunt istoviţi în timpul bătăliei. Abia la sfârşit încearcă satisfacţie, atunci când iau – dacă iau – cununa biruinţei.

Cu creştinii nu se întâmplă la fel. Atleţii lui Hristos simt bucurie şi mulţumire chiar din timpul bătăliei. Ne-o dovedesc vieţile sfinţilor. Apostolul Iacob spune: „Luaţi-i, fraţilor, drept pildă de suferinţă şi de îndelungă-răbdare pe profeţii care-au grăit în numele Domnului” (Iacob 5, 10). Şi apostolul Pavel, după ce mai întâi a amintit de nenumăratele suferinţe ale sfinţilor, a adăugat: „au trăit strâmtoraţi, necăjiţi, înjosiţi – ei, de care lumea nu era vrednică!” (Evrei 11, 37-38). Şi cu toate acestea se bucurau! Ne încredinţează de asta şi Faptele Apostolilor, unde se spune că Sfinţii Apostoli, după ce au fost bătuţi prin hotărârea membrilor sinedriului, „au plecat bucurându-se să au fost învredniciţi să sufere necinste pentru numele lui Hristos” (Fapte 5, 40-41).

La fel vedem că se întâmplă şi în anii următori. Ce făceau tiranii vărsători de sânge în perioada prigoanelor? Prindeau câte o fată tânără, fecioară şi cu trupul fraged, mai moale decât ceara. O răstigneau, îi sfâşiau coastele cu gheare de fier. Sângele curgea râu din rănile ei adânci. Însă preacurata mireasă a lui Hristos răbda chinurile nădăjduind în împărăţia cerurilor. Astfel, în vreme ce mucenicia încă nu se sfârşise, înainte ca suferinţa să se fi încheiat, primea cununa biruinţei. Gândeşte-te cât de mult se ruşina tiranul. O fetişcană îl ruşina pe omul care era înconjurat de soldaţi voinici ce ţineau în mâini săbii tăioase. Vezi cum încercarea şi suferinţa devin de multe ori pricini de laudă? Aceasta, de altfel, o încredinţăm cu toţii, prin cinstirea pe care o dăm mucenicilor. În vreme ce încă n-au primit întreaga răsplată a nevoinţelor lor, în vreme ce trupurile li s-au prefăcut în cenuşă, ne adunăm cu multă bunăvoinţă în biserici în zilele pomenirii lor şi îi încununăm cu cântări şi laude pentru suferinţele şi chinurile lor, pentru rănile şi sângele lor, pentru nevoinţele şi biruinţa lor.

Cât de mare şi minunat era Pavel în încercările lui! Când îl târau prin tribunale şi temniţe, atunci se înfăţişa mai strălucitor, mai slăvit. Când îl puneau în lanţuri şi-l chinuiau, atunci devenea înfricoşător chiar şi pentru diavoli. Când naufragia, atunci făcea cele mai mari minuni. Cunoscând aşadar din experienţă câştigul pe care sufletul îl ia prin pătimire, spunea: „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare...” (II Corinteni 12, 10).

În Corint erau câţiva care simţeau mândrie pentru izbânzile lor şi-i nesocoteau pe ceilalţi creştini. Aşadar atunci Pavel a fost nevoit să arate izbânzile lui. Care adică? Nu cumva minunile sau reuşitele sale sau cinstirile care i se aduceau? Nicidecum. Ca fapte vrednice de laudă a enumerat toate pătimirile, prigoanele şi suferinţele lui, eforturile şi primejdiile, întemniţările şi chinurile, biciuirile şi bătăile, naufragiile şi foametea. Aşadar încheie cu următoarele cuvinte: „Dacă trebuie să mă laud, cu slăbiciunile mele mă voi lăuda” (II Corinteni 11, 30).

Vezi cum nu numai că nu-i pare rău şi nu se vaită pentru suferinţele îndurate, ci le consideră pricini de laudă şi mărire, de slavă şi cinstire. Dincolo de aceasta însă, ele au şi un alt rezultat important şi ciudat: ele cultivă răbdarea. Şi prin răbdare omul care este încercat de necazuri dobândeşte putere mare.

Copacii aflaţi în locuri neînsorite şi ferite de vânturi poate că par falnici sunt însă neputincioşi şi sensibili, nefiind în stare să reziste înfuriatelor furtuni. Dimpotrivă, copacii care sunt plantaţi în vârfuri de munte, cu toate că trăiesc în mijlocul vremurilor rele, a vijeliilor şi zăpezilor, devin mai tari ca fierul.

Aşa şi cu trupurile care încearcă diferite plăceri, care se desfată cu toate felurile de mâncare, care se îmbracă în haine fine, care sunt îngrijite încontinuu şi sunt îmbăiate şi parfumate, ele devin fragede, nepotrivite pentru nevoinţe duhovniceşti înalte.

La fel se întâmplă şi cu sufletele care trăiesc în comoditate, care nu încearcă necazuri şi suferinţe, care se mulţumesc cu desfătările pământeşti, care urmează calea fericirii lumeşti. Sufletele acestea devin bolnăvicioase, fragile, moi ca ceara. Dimpotrivă, sufletele care suferă şi se chinuie pentru Dumnezeu şi pentru împărăţia Lui veşnică devin tari ca oţelul. Prin pătimirea continuă dobândesc rezistenţă şi vitejie, răbdare şi nădejde. Aşa cum cei care urcă pentru prima dată pe corabie sunt cuprinşi de frică, tulburare şi ameţeală, iar cei care au călătorit de multe ori şi au înfruntat furtuni şi primejdii sunt liniştiţi şi curajoşi, la fel şi sufletele care n-au fost atinse de încercări tremură şi se tem în faţa oricărei suferinţe, iar cele care au cunoscut multe ispite şi s-au obişnuit cu pătimirea şi cu durerea înfruntă cu multă uşurinţă şi vitejie toate nenorocirile care cad asupra lor.

Aşadar de aceea spune Pavel că nu ne lăudăm numai în nădejdea părtăşiei viitoare cu slava lui Dumnezeu ci şi pentru încercările de acum. Deoarece şi înainte de desfătarea raiului, încă din această viaţă, prin încercări câştigăm ceva foarte important: sufletul nostru devine mai nădăjduitor şi cugetul mai viteaz.

Fiecare ispită, fiecare necaz, fiecare atac al diavolului, dacă suntem atenţi şi răbdători, ne poate aduce mare folos. Vrăjmaşul cel închipuit l-a atacat cu atâta furie pe Iov. Dar cu ce l-a vătămat în cele din urmă? Cu nimic. Din contră, i-a adus o mai mare sfinţenie şi o mai strălucitoare slavă.

Când noi suntem veghetori, diavolul nu ne poate vătăma. Poate, însă, fără voia lui, să ne fie de folos, să ne sporească virtutea. Uită-te ce se întâmplă când cineva suflă în foc. La început pare că-l stinge. Însă în cele din urmă nu numai că nu-l stinge, ci îl aprinde şi mai tare.

Fără probleme, fără necazuri, fără boli, fără întristări, ce-ar face omul? S-ar deda desfrâului şi beţiei, s-ar târî prin mocirlă ca porcul, ar uita cu desăvârşire de Dumnezeu şi de poruncile Lui. Aşa însă, nevoinţele şi temerile, necazurile şi încercările îl menţin într-o oarecare stare de veghe, îi devin şcoli de filozofie, exerciţii ale sufletului.

Aşa cum meşterul aurar bagă aurul în cuptor şi-l lasă în flăcări până ce se va curăţi, la fel şi Dumnezeu lasă sufletele în cuptorul suferinţelor, până ce vor dobândi curăţie.

Dacă ai săvârşit crimă sau desfrâu sau alt păcat de moarte care nu te lasă să intri în împărăţia cerurilor, atunci să te întristezi şi să plângi. Însă dacă, cu harul lui Dumnezeu, n-ai făcut asemenea fapte, de ce te tulburi şi te vaiţi la primul necaz care te-a cuprins? Dumnezeu nu ne-a dat simţământul tristeţii ca să-l folosim nesăbuit şi nepotrivit, ci atunci când trebuie şi când ne este de folos. Să ne întristăm aşadar nu atunci când suntem vătămaţi, ci când vătămăm; nu când suntem nedreptăţiţi, ci când nedreptăţim; nu când suntem îndureraţi, ci când provocăm durere. Aşa a întocmit Ziditorul nostru. Noi însă facem lucrurile pe dos: îi vătămăm pe ceilalţi fără mustrări de conştiinţă. Iar când suntem vătămaţi ne tulburăm, deznădăjduim, uneori suntem gata chiar să ne sinucidem.

Trebuie să înţelegem bine: pentru creştin există doar două pricini de tristeţe. Prima, când se împotriveşte lui Dumnezeu, adică atunci când lucrează împotriva voii sfinte a Acestuia; şi a doua, când îl vede pe aproapele său împotrivindu-se lui Dumnezeu.

Necazurile şi încercările nu sunt pricini de întristare, ci de laudă şi bucurie. De altfel necazurile sunt trimise de Dumnezeu cu înţelepciune. Aşa cum cobzarul nu întinde prea mult corzile cobzei ca să nu se rupă, însă nici nu le lasă prea slabe, ca să nu-şi piardă rezonanţa lor, la fel şi Dumnezeu nu ne lasă într-o stare de fericire continuă, însă nici într-o stare de suferinţă continuă. Ne dăruieşte perioade de linişte şi pace, pentru a ne mângâia şi odihni, dar din când în când, uneori mai des şi alteori mai rar, ne trimite şi ispite şi necazuri. În anumite cazuri, desigur, întârzie mult să ne scape de nenorociri. Din ce motiv? Ca să ne gândim la El şi să ne apropiem de El, ca să alergăm lângă El şi să-I cerem ajutor. De aceea îngăduie durerile, bolile, nenorocirile, foametea şi alte rele. Astfel, rămânând aproape de Dumnezeu, ne câştigăm mântuirea. Datorită suferinţelor trecătoare, moştenim viaţa veşnică.

Dar iubirea lui Dumnezeu dă măsură şi intensităţii suferinţelor, nu numai duratei lor. Aşa cum antrenorul nu-i antrenează pe toţi tinerii în acelaşi fel pentru luptă, ci celor slabi le dă adversari slabi iar celor puternici adversari voinici, la fel şi Dumnezeu dă fiecăruia dintre noi ispite după măsura puterilor lui. După cum spune Apostolul, ispitele pe care le înfruntăm sunt pe măsura noastră. Şi Dumnezeu nu îngăduie să fim încercaţi mai presus de puterile noastre, ci atunci când vine o ispită ne dă şi calea de ieşire din ea, ca s-o putem răbda (I Corinteni 10, 13). Prin asemenea metode tămăduieşte şi mântuieşte Domnul sufletele noastre, şi de aceea trebuie să-I mulţumim şi să-L slăvim.

Cunoscând toate acestea, fraţilor, să ridicăm cu bărbăţie povara suferinţelor care ne cuprind, pentru că Dumnezeu le îngăduie spre folosul nostru. Când nenorocirile ne lovesc, să nu ne tulburăm, să nu ne împuţinăm la suflet, să nu ne văităm. Să le primim ca pe nişte daruri cereşti, ca pe nişte binefaceri dumnezeieşti, şi să-L slăvim pe Domnul. Astfel şi în această viaţă scurtă vom fi liniştiţi şi mulţumiţi, dar şi în viaţa de dincolo, cea veşnică, ne vom desfăta de bunătăţile nestricăcioase, cu harul şi iubirea de oameni a lui Iisus Hristos.