Sf. Nicolae Velimirovici
Duminica trecuta am ascultat pericopa Evanghelica despre taria minunata a aratarii marete si puternice a lui Hristos. Natanael, care a pus la îndoiala cuvintele Apostolului Filip, ca îndelung asteptatul Mesia S-ar fi aratat în lume, si aceasta în persoana lui Iisus din Nazaret - tot Natanael, de îndata ce a ajuns înaintea Domnului, L-a recunoscut îndata, si L-a marturisit atât ca Fiu al lui Dumnezeu, cât si ca Împarat al lui Israel. Evanghelia de astazi vorbeste despre ostenelile mari si luptele oamenilor cu credinta adevarata, pentru a veni înaintea Domnului Hristos.
Patru oameni purtau pe o rudenie de-a lor sau pe un prieten, care era bolnav de paralizie - ducându-l pe patul sau, el fiind foarte slab si lipsit de ajutor. Ei au încercat fara sa izbuteasca, sa strabata prin multimea deasa de oameni, pentru a ajunge lânga Domnul si, neizbutind, s-au urcat pe acoperisul casei, l-au desfacut si, cu osteneala multa, au lasat în jos patul în care zacea slabanogul si l-au asezat la picioarele Vindecatorului facator de minuni. Aceasta era masura credintei lor în Hristos.
Si vazând Iisus credinta lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate îti sunt pacatele tale! Domnul nu a auzit credinta lor spusa în cuvinte, dar El a vazut aceasta. Ochii Lui duhovnicesti au patruns pâna în adâncurile cele mai ascunse ale inimii omenesti si, privind aceste adâncuri, a vazut aceasta credinta. Cu ochii Sai trupesti, El vazuse si cunoscuse ostenelile si stradaniile lor, pentru a aduce omul bolnav înaintea Lui. Atunci, credinta lor era vadita atât vederii duhovnicesti a Domnului, cât si ochilor Lui trupesti.
Necredinta carturarilor care erau de fata la aceasta întâmplare, era de asemenea vadita pentru Domnul. Ei cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeste Acesta astfel - el huleste. Cine poate sa ierte pacatele, fara numai Dumnezeu? Si îndata cunoscând Iisus cu duhul Lui ca asa cugetau ei în sine, a început sa-i mustre cu blândete pentru aceasta: "De ce cugetati acestea în inimile voastre?" Domnul, în judecata Sa limpede, citeste inimile necurate cu aceeasi lesniciune cu care le citeste pe cele curate. Asa cum a vazut de îndata inima curata a lui Natanael, în care nu se afla viclesug, tot la fel si aici, El vede de îndata si cu limpezime inimile carturarilor, care erau pline de viclesug. Pentru a le arata ca El are putere atât asupra trupurilor, cât si asupra sufletelor oamenilor, atât ca sa ierte pacatele, cât si ca sa vindece trupul cel slabanog, Domnul spune paraliticului: "Zic tie: Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta." La o porunca atât de hotarâta, slabangol s-a sculat îndata si, luându-si patul, a iesit înaintea tuturor, încât erau toti uimiti si slaveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am vazut niciodata.
Iata cât de multe puteri minunate arata Domnul deodata:
• El vede în inimile oamenilor si deluseste credinta în unii si viclesugul în altii.
• El iarta sufletului pacatul sau, facându-l sanatos si curat de boala si de slabiciunea sa.
• El reda sanatatea trupului slabanog si paralizat prin puterea cuvintelor Sale.
O, cât de mareata si înfricosatoare, minunata si datatoare de sanatate este aratarea Dumnezeului Celui viu!
Dar noi trebuie sa venim si sa stam înaintea Dumnezeului Celui viu. Acesta este lucrul de cea mai mare însemnatate pe calea mântuirii: sa venim cu credinta înaintea Domnului si sa-L simtim pe El. Uneori, Domnul Însusi vine si Îsi descopera harul înaintea noastra, când El a venit la Marta si Maria în Betania, când S-a aratat pe neasteptate Apostolului Pavel, pe drum sau altor Apostoli pe Marea Galileii si pe drumul spre Emaus, înlauntrul usilor încuiate, ori Mariei Magdalena în gradina, ori multor sfinti în vise si vedenii. Uneori, oamenii au fost adusi înaintea Domnului de catre Apostoli, asa cum Andrei l-a adus pe Simon Petru si Filip l-a adus pe Natanael si asa cum urmasii Apostolilor si misionarii au adus mii si milioane de credinciosi la Domnul si tot asa cum un credincios a adus pe un altul. În sfârsit, uneori chiar oamenii se ostenesc din toate puterile lor, ca sa ajunga înaintea Domnului, asa cum s-a întâmplat cu acesti patru oameni, care au desfacut acoperisul casei pentru a aduce înaintea Domnului pe slabanog. În aceste trei chipuri oamenii se pot simti înaintea Domnului. Noi trebuie sa ne silim si sa staruim ca sa ajungem înaintea Domnului si pentru ca Dumnezeu sa ne primeasca în preajma Sa si sa ne lumineze. De aceea, noi trebuie sa luam aceste trei cai în ordine inversa, adica noi trebuie, cu credinta si cu osârdie, sa facem tot ceea ce ne sta în putinta pentru a ajunge la Dumnezeu; apoi trebuie sa urmam chemarea si îndrumarile Sfintei Biserici apostolice si ale Parintilor si Învatatorilor Bisericii; si, în cele din urma, numai dupa împlinirea primelor doua conditii, trebuie, cu rugaciune si nadejde, sa asteptam ca Dumnezeu sa ne aduca la El si, prin Duhul Sau, sa ne lumineze, sa ne întareasca, sa ne vindece si sa ne mântuiasca.
Cât de mari trebuie sa fie stradaniile noastre pentru a deschide calea catre Duhul lui Dumnezeu, ni se arata în chipul cel mai lamurit, în exemplul acestor patru oameni, care nu s-au dat înapoi de la urcarea pe acoperis, nu i-a oprit nici rusinea, nici frica, pentru a-l aduce pe prietenul lor bolnav înaintea Dumnezeului Celui viu, pe deasupra, prin acoperis. Acest exemplu de osârdie este asemanator - daca nu cumva mai mare - aceluia al vaduvei care s-a rugat staruitor, de judecatorul cel nedrept, ca sa-i faca dreptate fata de potrivnicul ei (Luca 18:1-5). Aceasta înseamna împlinirea poruncii Domnului, ca sa strige la Dumnezeu ziua si noaptea si Dumnezeu îi va auzi pe ei. Aceasta este o dovada a adevarului altei porunci a lui Dumnezeu: "Bateti si vi se va deschide" (Matei 7:7). În sfârsit, aceasta este deslusirea cuvintelor uimitoare ale lui Hristos: "Împaratia cerurilor se ia prin staruinta si cei ce se silesc pun mâna pe ea." (Matei 11:12). Atunci, Domnul le cere urmatorilor Sai credinciosi, ca ei sa faca tot ceea ce le sta în putinta, ca ei sa se sileasca cu toata puterea lor, sa fie lucratori câta vreme au lumina, sa se roage fara încetare, sa ceara, sa caute, sa bata, sa posteasca si sa faca fapte de milostenie fara de numar - toate acestea sa le faca pentru ca sa li se deschida lor Împaratia cerurilor - prin simtirea lui Dumnezeu cea mareata, înfricosatoare si datatoare de viata. Domnul spune: "Privegheati, dar, în toata vremea, rugându-va, ca sa va întariti . si sa stati înaintea Fiului Omului" (Luca 21:36). Sa fiti cu trezvie si cu mare purtare de grija fata de inima voastra, ca sa nu se deschida aceasta fata de pamânt; privegheati asupra gândurilor voastre, ca acestea sa nu va îndeparteze de Dumnezeu; fiti cu purtare de grija fata de lucrarile voastre, ca sa va înmultiti talantul si ca acesta sa nu se împutineze sau sa piara cu totul; aveti grija de zilele voastre, ca sa nu vina moartea asupra voastra pe nestiute si sa nu va prinda nepocaiti de pacatele voastre. Aceasta este credinta noastra Ortodoxa: lucratoare, rugatoare si pazitoare, patrunsa pâna în adâncuri de lacrimi si osârdie. Nici o alta credinta nu cere atâta osârdie din partea credinciosilor sai, ca sa se învredniceasca sa stea înaintea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta spune despre aceste staruinte lumii întregi, dar Domnul si Mântuitorul nostru Însusi le-a cerut pe acestea credinciosilor si Biserica le repeta într-una, de-a lungul veacurilor, din neam în neam, aratând credinciosilor numarul tot mai mare de luptatori duhovnicesti, care au împlinit legea lui Hristos si li s-a dat slava si putere de negrait prin cuvânt, atât în cer, cât si pe pamânt.
Dar, pe de alta parte, trebuie sa nu ne înselam pe noi însine, crezând ca toate nevointele si osârdia omului aduc în sine mântuirea. Nu trebuie sa ne închipuim ca numai prin nevointele si osârdia sa, omul va fi în stare sa ajunga înaintea Dumnezeului Celui viu. Daca nu este dupa Voia lui Dumnezeu, nici un om muritor nu poate sa ajunga vreodata sa stea înaintea fetei lui Dumnezeu. Pentru ca Domnul Însusi, care a menit aceasta întreaga osârdie si nevointe, spune în alta parte: "Când veti face toate cele poruncite voua. Sa ziceti: Suntem slugi netrebnice, pentru ca am facut ceea ce eram datori sa facem" (Luca 17:10). Si în alt loc: "Nimeni nu poate sa vina la Mine, daca nu-l va trage Tatal" (Ioan 6:44). Si iarasi: "Fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15:5). Si iarasi, în alt loc: "Prin har sunteti mântuiti" (Efeseni 2:5). Ce mai putem spune dupa toate astea? Sa spunem ca toata sârguinta noastra pentru mântuire este în zadar? Sa stam nemiscati si sa asteptam ca Domnul Însusi sa ne aseze, prin puterea Sa, înaintea fetei Sale? Nu spune chiar Proorocul Isaia: "Toate faptele dreptatii noastre ca un vesmânt întinat" (Isaia 64:6)? Sa lepadam, atunci, toata stradania si nevointele noastre? Atunci n-am ajunge si noi întocmai ca si sluga care a sapat si a ascuns în pamânt talantul domnului si, pentru aceasta, stapânul sau i-a strigat: "Sluga vicleana si lenesa!" (Matei 25:26). Noi trebuie sa ne pastram mintea limpede si sa ne straduim sa împlinim poruncile lamurite ale Domnului. Noi trebuie sa ne straduim din toate puterile noastre, dar sta numai în puterea lui Dumnezeu sa ne binecuvânteze stradaniile si sa ne aduca înaintea Sa. Apostolul Pavel a venit aici cu o lamurire minunata, când a zis: "Eu am sadit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a facut sa creasca. Astfel, nici cel ce sadeste nu e ceva, nici cel ce uda, ci numai Dumnezeu, Care face sa creasca." (I Corinteni 3:6-7). Atunci, totul depinde de Dumnezeu - de puterea, întelepciunea si milostivirea Lui. Cu toate acestea, noi trebuie sa plantam si sa udam si nu trebuie sa cutezam sa ne lepadam de datoria noastra fara sa fim în primejdia pierzarii vesnice.
• Este de datoria agricultorului sa planteze si sa ude, dar depinde de puterea, întelepciunea si mila lui Dumnezeu daca semintele vor încolti, vor creste si vor da roada.
• Este de datoria omului de stiinta sa examineze si sa cerceteze, dar depinde de puterea, întelepciunea si mila lui Dumnezeu daca cunoasterea i se va descoperi lui, sau nu.
• Este de datoria parintilor sa-si creasca si sa-si educe copiii în frica lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, întelepciunea si milostivirea lui Dumnezeu daca acesti copii vor trai mai mult sau mai putin.
• Este de datoria preotilor sa-i învete, sa le dea cunostinte, si sa-i îndrume pe credinciosi, dar depinde de puterea, întelepciunea si mila lui Dumnezeu daca stradaniile preotilor vor aduce roada sau nu.
• Este de datoria noastra, a tuturor, sa ne straduim si sa ne silim, ca sa ne învrednicim sa stam înaintea Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, întelepciunea si mila lui Dumnezeu daca vom fi primiti sau nu de Domnul.
Dar noi nu trebuie sa ne straduim fara sa avem nadejde în milostivirea lui Dumnezeu. Toata silinta noastra sa ne fie luminata de nadejdea ca Domnul este cu noi si ca El ne va primi în lumina înfatisarii Sale. Nu se afla nici un izvor mai adânc si mai nesecat, decât izvorul milostivirii lui Dumnezeu. Când fiul ratacitor s-a pocait dupa caderea lui îngrozitoare pâna la treapta porcilor, tatal sau cel milostiv a mers sa-l întâmpine, l-a îmbratisat si l-a iertat. Dumnezeu este neobosit în alergarea Lui, ca sa-i întâmpine pe copiii Sai cei pocaiti. El Îsi întinde mâna catre toti cei care se întorc cu fata catre Dumnezeu. "Tins-am mâinile Mele în toata vremea catre un popor razvratit." (Isaia 65:2), a spus Domnul catre evrei. Asadar, când Domnul Îsi întinde mâna Sa catre cei razvratiti, cum sa nu fie El ascultator? Ascultatorul prooroc David spune: "Vazut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, ca de-a dreapta mea este, ca sa nu ma clatin." (Psalm 15:8). Atunci, Domnul nu tagaduieste sa se arate înaintea celor care se straduiesc pentru mântuirea lor.
De aceea, sa nu socotim stradaniile noastre ca sunt în desert, asa cum fac cei lipsiti de Dumnezeu si cei care se afla în deznadejde, ci, atunci când ne ostenim si facem cele mai mari osteneli cu putinta, nadajduim în mila lui Dumnezeu. Sa ne sporim ostenelile în timpul Postului Mare, asa cum ne învata Sfânta Biserica. Pe calea aceasta a noastra, sa ne lumineze exemplul celor patru credinciosi care s-au urcat pe acoperis si l-au desfacut si au lasat în jos, înaintea Domnului, patul în care zacea slabanogul cel paralitic. Daca o cincime din sufletul nostru este paralizata sau bolnava, sa ne grabim dimpreuna cu celelalte patru cincimi sanatoase înaintea Domnului si El va da sanatate partii din launtrul nostru, care este bolnava. Daca unul dintre simturile noastre s-a smintit de lumea aceasta si s-a îmbolnavit din pricina tulburarii prea mari, sa ne repezim cu celelalte patru simturi înaintea Domnului, pentru ca El sa se milostiveasca de simtul nostru bolnav si sa-l vindece. Când o portiune a trupului se îmbolnaveste, doctorul recomanda doua feluri de îngrijire: purtare de grija si hranirea restului trupului, astfel încât portiunea sanatoasa sa ajunga mai puternica si mai sanatoasa, si sa poata rezista astfel bolii din portiunea care este bolnava. La fel este si cu sufletele noastre. Daca în mintile noastre se afla îndoiala, sa luptam cu osârdie în inima si în suflet, pentru a ne întari credinta si, cu ajutorul Domnului, sa se vindece si sa se întareasca mintea noastra bolnava. Daca am pacatuit uitând de rugaciune, sa ne grabim sa facem fapte de milostenie, sa ne restabilim cucernicia pierduta - si de la capat.
Si Domnul va vedea credinta noastra, si ostenelile, si stradania noastra si ne va milui pe noi. Si El, în milostivirea Lui nesfârsita, ne va primi la El, în duhul acela fara de moarte si de viata datator, prin care cete nenumarate de îngeri si armate întregi de sfinti primesc viata, primesc putere si bucurie. Slavit si laudat fie Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor.
Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu