În Adormirea-mutare a Maicii Domnului, Dumnezeu descoperă şi arată mai înainte îngerilor şi oamenilor taina învierii de după a Doua Venire. Pentru oameni, moartea-adormire şi mutarea Preacuratei însemnează o devansare concretă a eshatologiei. Sfântul maxim Mărturisitorul scrie că Apostolii „s-au adunat din toate colţurile lumii răpiţi pe nori”. Venirea lor pe nori într-o clipită, lăngă trupul adormit al Născătoarei, reprezintă chipul profetic al celei de-a Doua Veniri. Atunci, spune Sfântul Apostol Pavel, „noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi aşa pururea cu Domnul vom fi” (I Tesaloniceni 4,17). Moartea trupului Preacuratei, aşezarea lui în pământ şi mutarea lui pe (ca) tronul Fiului Său sunt momente care trimit spre tainele ultime ale veacului de acum.
Deşi Maica Domnului a vieţuit fără de păcat, totuşi ea a trebuit să treacă prin despărţirea sufletului de trup, deci prin moartea reală a trupului! Aceasta din două motive: întâi, şi pentru trupul ei s-a împlinit cuvântul ce se rosteşte la înmormântare: „pământule, deschide-te şi primeşte pe cel zidit din tine mai înainte cu mâna lui Dumnezeu, care acum iarăşi se întoarce la tine, cel ce l-ai născut. Căci Ziditorul a luat ceea ce a fost după chipul Său, iar tu primeşte trupul lui, drept ceea ce este al tău”. Aşadar, în pământ se aşează trupul „hainelor de piele”, al naturii căzute, apoi, în al doilea rând, moartea trupului Preacuratei care n-a cunoscut păcatul indică ceva, iconic doar, după teologia Sfântului Maxim, din taina morţii şi învierii făpturilor dacă Adam cel dintâi n-ar fi căzut în păcat. În acest sens moartea trupului Născătoarei, care a vieţuit fără de păcat, iar după Dumnezeiasca Naştere, viaţa ei a însemnat o cofăptuire, o copătimire, o coslăvire şi o coînălţare cu făcătoarea de viaţă unitate a Fiului Său, a fost moartea unui trup înduhovnicit sau îndumnezeit încă din vremea pământească a existenţei.
Despre acest trup înduhovnicit înainte de moarte al Maicii Domnului, scrie Nicolae Cabasila: „astfel încât ceea ce se întâmplă cu ceilalţi sfinţi abia după ce s-au eliberat din trup – nemişcarea în virtute şi în bine – acest lucru era în Fecioara încă înainte de a-şi fi lăsat trupul. Şi acest lucru e foarte logic. Căci trupul din care ar fi trebuit să iasă îşi depăşea numele; nu mai era trup sufletesc, nici orice altceva, ci ceea ce Pavel numeşte trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 44), căci peste el venise Duhul şi mutase toate hotarele / limitele naturii lui ...De unde este evident că şi înainte de a fi mutat din viaţă Ea a avut în Ea nemişcate acea minunată virtute şi binele supranatural, că Ea era în bunătăţile viitoare, împărăţea încă de pe acum în împărăţia hărăzită drepţilor şi trăia viaţa ascunsă în Hristos (cf. Coloseni 3, 3) care-i fusese arătată, viaţa stabilă în cea curgătoare. Căci se cădea ca toate să se facă într-un mod nou în Fecioara, în care legile naturii au dat înapoi. Acest lucru arătându-l şi Ea, spunea cântând biefacerile pe care le dobândise: „că lucruri mari mi-a făcut mie Cel Puternic” (Luca 1, 49).
Aşadar, trupul Preacuratei era un trup îndumnezeit, un trup, adică, întru care Duhul Sfânt mutase hotarele/limitele naturii lui, în care legile firii au dat înapoi. Moartea unui astfel de trup înseamnă de fapt mutare de la cele de mijloc (veacuri, timpuri şi cele ce ţin de ele) în (la) Dumnezeu. Adică în trupul Preacuratei s-a oprit viaţa (ca mişcare şi activitate) după firea creată – iar aceasta este moartea mistică – şi a fost, apoi, prin înălţarea la cer, înviat, adică activat într-un chip şi cu o viaţă absolut transcendente naturii umane – iar aceasta este învierea mistică.
Pr. Dr. Prof. Vasile VLAD
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu