Despre Sfântul Duh. Demonstrare silogistică

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica

Cuvîntul trebuie să aibă şi Duh, căci şi cuvântul nostru nu este lipsit de duh. La noi, însă, duhul este străin fiinţei noastre. El este tragerea şi darea afară a aerului, care intră şi iese pentru menţinerea corpului, în timpul vorbirii, duhul ajunge glasul cuvântului, dând la iveal ă în el însuşi puterea cuvântului. Dar cu privire la firea dumnezeiască cea simplă şi necompusă, trebuie să mărturisim cu cucernicie existenţa Duhului lui Dumnezeu, pentru ca să nu fie Cuvântul lui Dumnezeu inferior cuvântului nostru. Dar nu este lucru cucernic să gândim că Duhul lui Dumnezeu este ceva străin, introdus din afară în Dumnezeu, după cum este la noi, care suntem firi compuse.

Ci, după cum atunci când am auzit de Cuvântul lui Dumnezeu nu am socotit că este neipostatic, nici că rezultă prin învăţătură, nici că se exteriorizează prin voce, nici că se răpândeşte în aer şi se pierde, ci că are o existenţă proprie, că are voinţă liberă şi că este activ şi atotputernic, tot astfel şi când am fost învăţaţi despre Duhul lui Dumnezeu, care însoţeşte Cuvântul şi face cunoscută activitatea Lui, noi nu gândim că este o suflare neipostatică. Căci dacă s-ar înţelege Duhul, care este în Dumnezeu, după asemănarea duhului nostru, s-ar înjosi măreţia firii dumnezeieşti. Din contră, noi gândim că Duhul lui Dumnezeu este o putere substanţială, care există într-o ipostasă proprie ei însăşi, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul şi îl face cunoscut. Nu poate să se despartă de Dumnezeu, în care există, şi de Cuvântul, pe care îl însoţeşte, şi nici nu se pierde în neexisten]ă, ci există în chip substanţial după asemănarea Cuvântului. Duhul Sfânt este viu, liber, de sine mişcător, activ, voieşte totdeauna binele, şi în orice intenţie a Lui puterea coincide cu voinţa, este fără de început şi fără de sfârşit. Niciodată Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici Duhul Cuvîntului.

În chipul acesta, prin unitatea naturii dumnezeieşti, se nimiceşte rătăcirea politeistă a elinilor; iar prin acceptarea Cuvântului şi a Duhului se distruge învăţătura iudeilor; iar din amândouă ereziile rămâne ceea ce este folositor; din concepţia iudaică, unitatea firii, iar din concepţia elenismului numai deosebirea persoanelor.

Iar dacă iudeul se opune acceptării Cuvântului şi Duhului, să fie combătut şi să i se închidă gura de dumnezeiasca Scriptură. Căci despre Cuvânt a spus dumnezeiescul David: „În veci, Doamne, Cuvântul Tău rămâne în cer”. Şi iarăşi: „A trimis Cuvântul Lui şi i-a vindecat”. Dar cuvântul, care se rosteşte cu gura, nu este trimis şi nici nu rămâne în veci.

Iar despre Duhul acelaşi David zice: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi”. Şi iarăşi: „Prin Cuvântul Domnului s-au întărit cerurile şi prin Duhul gurii Lui toată puterea lor”. Şi Iov: „Duhul cel Dumnezeiesc m-a făcut; iar suflarea celui atotputernic este aceea care mă ţine”. Iar Duhul care se trimite, care zideşte, care întăreşte, care ţine, nu este o suflare ce dispare, după cum nici gura lui Dumnezeu nu este un mădular trupesc. Pe amândouă trebuie să le înţelegem într-un chip vrednic de Dumnezeu.