Pr. Prof. Dr. Ion Bria
Evangheliile canonice nu dau prea multe amănunte despre viaţa Fecioarei Maria. Ea este fiica unică a lui Ioachim şi a Anei, care o consacră serviciului religios din templu. De fel din Nazaret, în Galileea (Luca 1, 26-27), ea este logodită cu Iosif, nume menţionat în genealogia redată de Evanghelia după Matei (1, 16), cu scopul de a arăta că Iisus aparţine după naşterea Sa fizică poporului iudeu, înscriindu-Se în linia descendentă davidică. Din cauza acestei logodne, Iisus a fost considerat fiul lui Iosif şi al Mariei (Luca 3, 23; 4, 24; Ioan 6, 24), deşi Iosif are o paternitate legală asupra Lui, nu una fizică (Matei 1, 20-25). Aici primeşte vestea cea bună de la îngerul Gavriil (Luca 1, 26-38), fiind salutată apoi de Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul (Luca 1, 42-45). După naşterea Fiului său, cel Unul-Născut, în Betleem (Luca 2, 4-16), ea este alături de Iisus în toate marile momente ale vieţii şi activităţii Lui: tăierea-împrejur, prezentarea la templu, fuga în Egipt, predica în templu, minunea din Cana (Ioan 2, 1), în timpul Patimilor, după care Fecioara este încredinţată apostolului Ioan (Ioan 19, 25). După înălţarea la cer a lui Iisus (Fapte 1, 14), Fecioara împreună cu „fraţii Domnului” şi femeile care au urmat pe Hristos fac parte din cercul apostolic.
Până în secolul al IV-lea, lipseşte o literatură proprie despre Fecioara Maria, cu toate că scrierile apocrife se referă deseori la scene din viaţa ei. De pildă, cartea Petrecerii Prea Sfintei Fecioare, atribuită episcopului Meliton de Sardes, menţionează că apostolii, care au înconjurat pe Fecioara în ultimele clipe ale ei, au dus trupul său spre îngropare în valea lui Iosaphat, dar aici, în faţa mormântului, a fost înălţată la cer.
În Biserica apuseană, începând cu episcopul Epifanie de Salamina, cultul Maicii Domnului ia o mare amploare. Printre altele, sărbătoarea Adormirii este deja amintită de Grigorie de Tours († 594) în „Tratat despre minuni”. Sub papa Grigorie (590-604) sărbătoarea era comemorată la Roma la 15 august (în vechile martirologii la 18 ianuarie). Papa Sergiu (687-701) prescrie anumite rugăciuni pentru sărbătorile mariale (Naşterea, Bunavestirea, Curăţirea la Templu şi Adormirea). O serie de părinţi şi scriitori din Răsărit au consacrat Maicii Domnului numeroase tratate, studii şi în special omilii şi imne, ca de pildă: Ioan Damaschin, Gherman de Constantinopol, Modest de Ierusalim, Andrei de Creta, Teodor Studitul. Literatura cultică este plină de rugăciuni şi doxologii referitoare la persoana şi rolul Maicii Domnului în iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Învăţătura ortodoxă despre Fecioara Maria poate fi rezumată în câteva nume sau titluri principale:
- „Mireasă, pururea Fecioară”. Termenul aiparthenia – pururea–fecioria – apare pentru întâia oară la sfântul Ignatie (Epistola către Efeseni XIX, 1), care considera naşterea virginală a Mântuitorului ca unul din marile mistere ale mântuirii, de unde va fi reluat de întreaga tradiţie patristică pentru a desemna zămislirea fără prihană a lui Hristos din sânul Fecioarei, fără intervenţia omului. Cuvântul Însuşi, prin puterea Duhului Sfânt, este Cel care îşi asumă trup omenesc adevărat din trupul Fecioarei: „Înţelepciunea şi-a zidit casă” (Pilde 9, 1). În viziunea rugului care nu se mistuia (Ieşirea 3, 2-3), comentatorii disting para de foc, simbolul maternităţii şi ramurile, simbolul fecioarei. În cărţile liturgice, ea este numită „poarta vieţii”, „fecioară neîntinată”, „uşa Domnului neumblată, prin care singur Cel prea înalt a trecut şi pe tine însăţi pecetluită te-a păzit”. Ea „a zămislit fără sămânţă şi a născut în chip negrăit pe Dumnezeu Cuvântul”, „cu curăţia fiind pecetluită şi cu fecioria păzită”, astfel încât mai înainte de naştere a fost fecioară şi în naştere fecioară şi după naştere iarăşi a rămas fecioară (parthenos).
- Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului. Numele propriu-zis al Fecioarei Maria, înscris pe icoane cu iniţialele MR-THU, este Mitir Theou – Mater Domini – Maica Domnului (Luca 1, 43). Titlul Theotokos – a fost adoptat de către al III-lea Sinod ecumenic (Efes, 431), împotriva ereziei lui Nestorie, ca o dezvoltare a învăţăturii ortodoxe despre unirea celor două firi în Iisus Hristos, dar Biserica nu le-a introdus în Crez.
Fecioara „a născut cu trup pe Unul din Treime, Hristos Dumnezeu”, de aceea ea e Născătoare de Dumnezeu: „Pe Cel ce s-a născut mai înainte de veci din Tată fără de maică, pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, în anii cei de apoi L-ai născut întrupat, din curate sângiurile tale, fără bărbat, de-Dumnezeu-Născătoare”. Ea nu este maica dumnezeirii, ci a unui Fiu care este Dumnezeu, „zămislitoare în chip de negrăit a trupului lui Hristos”. Prin ea, Cel nevăzut Se face văzut. Fiul Însuşi Şi-a luat din Maria firea Sa omenească, trup şi suflet, prin procesul maternităţii şi zămislirii fără de păcat, de la Duhul Sfânt: „Cuvântul Tatălui cel necuprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins, întrupându-Se”.
Nestorie, care separa în Fiul lui Dumnezeu întrupat două persoane, cea dumnezeiască şi cea omenească, susţinea că Iisus este un simplu om în care Fiul a venit şi a locuit şi cu care formează o unitate foarte strânsă. Împotriva acestei erezii, Sinodul de la Efes va proclama că Fecioara nu a născut un om, sau un om unic, ci pe Fiul lui Dumnezeu Însuşi, care Şi-a luat din ea firea omenească desăvârşită. Astfel, a fost recunoscută maternitatea ei dumnezeiască, împreună cu fecioria ei.
- „Cea plină de har” (Luca 1, 28), „Prea Sfânta” (Panaghia), Împărăteasa. Vechiul Testament vorbeşte deja de preaslăvirea Maicii Domnului (Psalm 44). Ea este identificată cu scara dintre cer şi pământ, din visul lui Iacov (Facere 28, 12), prin care Dumnezeu a luat firea noastră umană, pe care îngerii lui Dumnezeu se suie şi se pogoară. În tradiţia patristică, Maria este comparată cu Eva, fiind chipul unei noi umanităţi. După cum Eva a luat parte la căderea şi moartea lui Adam, tot aşa Maria a participat la „întoarcerea” chipului celui întinat la chipul cel dintâi. Pe de o parte, ea a câştigat această stare prin umilinţa sa (Luca 1, 27-48), pe de altă parte, ea a fost sfinţită prin sălăşluirea Cuvântului, devenind izvor de curăţire şi nestricăciune.
Sfântul Ioan Damaschin, în „Omilie la Adormire”, o numeşte „templul Cuvântului”. Sfânta mai presus decât toţi sfinţii, „mai cinstită decât heruvimii şi mai preamărită decât serafimii”, ea este acoperitoarea, apărătoarea, mijlocitoarea şi ajutătoarea credincioşilor. Mare solitoare a creştinilor, ea înalţă rugăciunile acestora la tronul lui Dumnezeu şi Fiul său: „Tu eşti rugătoarea cea fierbinte către Fiul tău şi Dumnezeul nostru că rugăciunile Maicii mult pot spre îmblânzirea Stăpânului”. În acest rol ea este invocată la liturghie, cântată în imnologie şi reprezentată în iconografie.
Biserica Ortodoxă n-a acceptat cele două dogme mariologice promulgate de magisteriul romano-catolic pe temeiul pietăţii mariale din Biserica apuseană: zămislirea imaculată a Fecioarei (1854) şi înălţarea cu trupul (1950). Cele două dogme strică raportul dintre om şi întruparea lui Dumnezeu, dar şi dintre Iisus Hristos şi iconomia mântuirii. După har „născătoare de Dumnezeu”, Fecioara Maria este după naştere fiica lui Adam şi numai astfel ea reprezintă umanitatea care aşteaptă mântuirea: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău” (Luca 1, 38). De aceea şi îndumnezeirea ei este rodul întrupării Cuvântului, care e unica sursă a nestricăciunii. Înălţarea cu trupul poate avea sensul de glorificare a firii omeneşti, dar ea nu anulează rolul de unic mijlocitor şi răscumpărător al lui Iisus Hristos, căci Hristos este cel care îi înalţă trupul la cer. Desigur, chipul Fecioarei neprihănite şi pururea mijlocitoare pentru Biserică este adânc imprimat în pietatea ortodoxă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu