Bogăţia şi sărăcia

Sf. Ioan Gură de Aur

Dacă vezi că cineva devine bogat fără s-o merite, nu-l ferici, nu-l invidia, nu te îndoi de sfânta pronie, nu crede că în lumea aceasta se petrece ceva întâmplător şi fără scop. Adu-ţi aminte de parabola bogatului şi a lui Lazăr. Bogatul ajunsese pe crestele bogăţiei şi desfă-tărilor, şi totodată era sever şi lipsit de omenie, mai sălbatic chiar decât câinii. Câinilor le era milă de Lazăr şi-i lingeau rănile care-i acopereau trupul, pe când bogatul nici firimiturile de la masa lui nu le dădea săracului. Bogatul avea mai mult decât îi trebuia. Lazăr nu le avea nici pe cele neapărat necesare, nici măcar hrana zilnică. Şi deşi lupta încontinuu cu foamea şi cu boala, nu s-a mâniat, nu L-a hulit pe Dumnezeu, n-a cârtit împotriva sfintei pronii.

Nu este aşadar nejustificat ca, în vreme ce eşti ferit de asemenea nenorociri, să-L huleşti pe Dumnezeu, când alţi oameni, care sunt aspru încercaţi de diferite chinuri, Îl slăvesc pe Domnul neîncetat? La urma urmei, cel care suferă, chiar dacă mai rosteşte câte-o vorbă rea în durerea lui, este vrednic de iertare. Însă cel care, fără să sufere, Îl huleşte pe Dumnezeu şi-şi pierde sufletul, ce iertare mai aşteaptă?

Din ce motiv, omule, bogăţia ţi se pare lucru important? Neîndoielnic pentru că-ţi plac ospeţele scumpe, pentru că simţi mulţumire când alţii te admiră şi te invidiază, pentru că poţi cu banii tăi să le faci rău duşmanilor şi, în fine, pentru că toţi se tem de tine datorită puterii pe care ţi-o dă bogăţia. Da, din aceste patru motive alergi după bani, pentru plăcere, desfrâu, răzbunare şi frică. Alt motiv nu există. Căci, de obicei, bogăţia nu-l face pe om nici mai înţelept, nici mai cuminte, nici mai bun sau de oameni iubitor. Bogăţia nu ne poate sădi în suflet nici o virtute. Ci dimpotrivă, dacă află acolo unele virtuţi, le dezrădăcinează, ca să sădească în noi răutăţile corespunzătoare.

Ţi se pare, aşadar, că bogăţia este vrednică de râvnit şi de dorit deoarece cultivă în sufletele noastre cele mai mari slăbiciuni, deoarece preschimbă mânia în faptă, deoarece umflă baloanele de săpun ale slavei deşarte, deoarece trezeşte în noi mândria? Tocmai din aceste motive trebuie să te fereşti de ea, neîntorcându-ţi nici măcar capul ca s-o priveşti. Altfel, va trimite să sălăşluiască în inima ta câteva fiare sălbatice şi înfricoşătoare, care vor deveni pricină de pierdere a oricărei cinstiri. Şi înfăţişându-ţi necinstirea ca pe cinstire, va reuşi să te înşele, precum desfrânatele urâte, care îşi înfrumuseţează faţa spoindu-se cu rujuri şi vopsele şi îi înşeală pe bărbaţi.

Aşadar tu, bogatule, nu te amăgi de linguşirile şi zâmbetele celorlalţi. Ei se poartă aşa fie de teamă, fie din interes personal. Dacă ai putea să cercetezi adâncurile inimilor celor care te linguşesc, ai vedea că în lăuntrul lor te osândesc, te înjură, te urăsc mai mult chiar şi decât cei mai răi duşmani ai tăi. Şi dacă vreodată situaţia se va schimba, dacă-ţi vei pierde bogăţia, atunci măştile vor cădea. Atunci se va întâmpla ca şi cu desfrânatele, când se demachiază. Atunci vei vedea limpede feţele acelora care mai înainte te linguşeau. Atunci vei înţelege că simţeau pentru tine nu preţuire ci nesocotire, nu admiraţie ci invidie, nu iubire ci ură.

Aşa cum omul este zadarnic, trecător şi muritor, la fel este şi bogăţia. Sau poate că bogăţia este şi mai zadarnică. Căci de multe ori nu moare odată cu omul, ci piere înaintea lui. Fiecare din voi cunoaşte exemplele atâtor şi atâtor bogaţi care au ajuns în sărăcie. Aceştia continuă să trăiască, dar averea lor a pierit. Şi măcar  de-ar fi pierit numai averea, fiindcă de obicei îl duce la pieire şi pe deţinătorul ei. N-ar greşi cineva dacă ar numi bogăţia slujitor nerecunoscător, slujitor ucigaş, care-l omoară pe stăpânul său.

Acestea le spun şi nu voi înceta a le spune, chiar dacă mulţi mă vor acuza. „Mereu ai ceva cu bogaţii”, se revoltă ei. Într-adevăr, însă nu cu toţi, ci doar cu aceia care-şi întrebuinţează rău bogăţiile. Nu lovesc în bogat, ci în cel care răpeşte bunurile celorlalţi. Unul este bogatul, altul răpitorul. Să deosebim lucrurile, ca să nu se creeze tulburare sau rea-înţelegere. Eşti bogat? Nu te împiedic. Răpeşti? Sunt scârbit de tine. Ai moşiile tale? Să te foloseşti de ele. Le iei pe-ale altora? Nu pot să tac. Vrei să mă ucizi cu pietre? Sunt gata să-mi vărs şi sângele, e de-ajuns să te opresc de la păcat. Nu-mi pasă că mă voi face urât, nu mă sperii de discuţii aprinse. Un singur lucru mă interesează, sporirea celor care mă ascultă.

Şi săracii şi bogaţii sunt fiii mei. Cine vrea, să arunce cu pietre în mine. Cine vrea, să mă urască. Cine vrea, să-mi plănuiască moartea. Uneltirile asupra vieţii mele sunt pentru mine munţi de cununi, rănile sunt pentru mine decoraţii. Nu mi-e teamă de uneltiri. Dacă nimeni nu găseşte vreun păcat pentru care să mă cerceteze, războiască-mă lumea întreagă.

Aşadar bogăţia este un trădător, trădător şi fugar şi ucigaş. Atunci când nu te aştepţi îţi scapă şi te părăseşte şi te distruge. Vrei s-o ţii cu adevărat lângă tine? N-o ascunde, ci împarte-o săracilor. Bogăţia este fiară. Dacă e ţinută aproape, pleacă. Dacă este risipită, rămâne. Risipeşte-o ca să rămână. N-o ţine la tine, ca să nu-ţi scape.

„Unde este bogăţia voastră?” i-aş întreba pe cei care au avut-o şi au pierdut-o. Şi i-aş întreba nu pentru a-i batjocori – să nu fie! – nici pentru a scormoni rănile, ci ca să fac din naufragiul lor liman al mântuirii voastre. Pentru a vă da seama că cei care astăzi sunt bogaţi, mâine vor ajunge săraci. De aceea de multe ori am râs, când am citit testamente care scriau: „Cutare să aibă stăpânire peste ogoare sau peste casă, însă altul să se folosească de acestea”. Dar toţi avem doar foloasele, nimeni nu este stăpân pe ceva. Chiar şi dacă am rămâne bogaţi în toată perioada vieţii noastre, când vom muri, fie că vrem sau nu, vom încredinţa bogăţia noastră altora. Goi vom pleca în viaţa de dincolo, după ce pentru câţiva ani am fost doar cheltuitori, nu şi stăpâni ai bogăţiilor.

Ştiţi cine sunt cu adevărat stăpâni peste bogăţii? Cei care nesocotesc foloasele lor şi batjocoresc desfătările. Cei care-şi risipesc banii şi-i împart săracilor, îi cheltuiesc cu înţelepciune şi pleacă din lumea aceasta cu adevărat bogaţi, bogaţi în fapte bune şi în iubirea şi harul lui Dumnezeu.
Dar de ce consideri bogăţia vrednică de râvnit? De ce-i fericeşti pe cei care au bani mulţi? Care este diferenţa dintre bogat şi sărac? Nu sunt amândoi oameni? Îţi voi dovedi că unul are nevoie de altul, astfel încât nici bogatul nu poate trăi fără sărac, nici săracul fără bogat.

Dumnezeu a iconomisit cu înţelepciune această dependenţă a unuia de altul, ca să există iubire şi sprijin reciproc, comuniune socială şi bună rânduială. Şi trebuie să subliniez aici că bogaţii au mai mare nevoie de săraci decât săracii de bogaţi. Şi pentru a pricepe asta, îţi voi da un exemplu: Să presupunem că am construi două cetăţi, şi prin lege am stabili ca într-una să locuiască doar bogaţii, iar în cealaltă doar săracii. Dacă în cetatea bogaţilor nu există nici un sărac şi în cetatea săracilor nici un bogat, să vedem care dintre ele va fi mai bine administrată.

Aşadar în cetatea bogaţilor nu vor exista nici meşteri, nici zidari, nici tâmplari, nici cizmari, nici brutari, nici agricultori, nici fierari, etc. Căci ce bogat se va apuca să practice vreuna din aceste meserii, de vreme ce şi cei care le practică, după ce se îmbogăţesc le părăsesc? Dar în felul acesta cum va putea fi întreţinută cetatea? Nu există altă soluţie decât să se desfiinţeze legea pe care am stabilit-o la început, şi să fie chemaţi meşterii, pentru a se ocupa de nevoile practice.

Să mergem acum şi în cetatea săracilor. Dacă, după cum am stabilit, nu are nici un locuitor bogat şi nici o bogăţie, nici aur, nici argint, nici pietre preţioase, nici purpură, nici veşminte cusute-n fir de aur, ce părere ai? În asemenea condiţii, va fi grea viaţa în cetate? Deloc. Deoarece, dacă trebuie să se construiască case sau se să prelucreze fierul sau să se ţeasă haine, nu e nevoie de aur, argint şi mărgăritare, ci de meşteri şi mână de lucru. Şi dacă trebuie să săpăm şi să cultivăm pământul, de ce avem nevoie, de bogaţi ori de săraci? Negreşit de săraci. Unde vom avea deci nevoie de bogaţi? Doar dacă ne hotărâm să dărâmăm cetatea.

Bogaţii sunt nefolositori, da, nefolositori, în afară de cei care sunt milostivi şi iubitori de oameni. Dar, din păcate, puţini bogaţi, foarte puţini se disting prin iubirea lor de oameni. Cei mai mulţi sunt afundaţi în egoism, în neîndurare, în păcat. De aceea să nu-i invidiezi. Tu să te gândeşti la Petru şi la Pavel, să te gândeşti la Ioan şi la Ilie, să te gândeşti la Însuşi Hristos, care n-avea unde să-şi plece capul. Urmează sărăcia Aceluia şi a sfinţilor Lui, care erau lipsiţi de bunuri materiale, dar care aveau o negrăită bogăţie duhovnicească.

Să-ţi aduci aminte mereu şi de spusele Domnului, care ne-a încredinţat că e foarte greu ca bogatul să se mântuiască: „Cei ce au bogăţii, cât de greu vor intra ei în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu!” (Luca 18, 24-25). Alături de această predică dumnezeiască pune, dacă vrei, tot aurul pământului, şi vei vedea că nu poate cumpăni vătămarea pe care ţi-o provoacă deţinerea lui. Adică, chiar dacă ai avea pământurile şi mările tale, ţările şi oraşele lumii, dacă ar lucra pentru tine toată omenirea, dacă izvoarele ar ţâşni aur în loc de apă, şi atunci aş spune că nu valorezi nici trei bănuţi, de vreme ce ai pierdut împărăţia cerurilor.

Spune-mi, dacă împăratul te-ar invita la palat şi  te-ar pune să stai lângă tronul său şi ţi-ar spune cuvinte care îţi fac cinste în faţa tuturor curtenilor şi te-ar aşeza la masa lui ca să guşti din mâncărurile împărăteşti, nu te-ai considera pe tine cel mai fericit om? Aşadar acum, când e vorba să urci la împărăţia cerurilor şi să stai alături de Împăratul universului şi să străluceşti precum îngerii şi să participi la slava dumnezeiască cea nespusă, şovăieşti să nesocoteşti banii, pe când ar trebui să pluteşti de bucurie, chiar dacă ar trebui să-ţi jertfeşti şi viaţa pentru aceasta? Pentru a primi un rang public provizoriu, care-ţi va da prilejul să furi, foloseşti orice mijloace, bune şi rele. Iar acum, când în faţa ta se află împărăţia veşnică a cerurilor, pe care nimeni n-o va putea distruge, nesocoteşti asta şi stai cu gura căscată în faţa banilor?

Vai, cât de mare este nesimţirea noastră! Ne dorim bunătăţi trecătoare şi suntem ataşaţi de lucrurile pământeşti! Nu ne dăm seama de viclenia diavolului, care ni le dă pe cele mici şi ni le ia pe cele mari. Ne oferă noroi şi ne răpeşte cerul. Ne târăşte în umbră şi ne depărtează de lumină. Ne atrage în amăgire şi ne ascunde adevărul. Ne înşeală cu visuri – căci vis este bogăţia lumii acesteia – şi ne arată, când soseşte ceasul morţii noastre, mai săraci decât ultimul sărac. Fiindcă atunci omul nu ia nimic cu el, în afară de virtuţile şi de faptele sale bune.

Să nu credem, aşadar, că bogăţia este de mare preţ. De mare preţ nu este să dobândească cineva bani, ci frică de Dumnezeu. Un om drept, care pentru virtutea lui are mare îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi cel mai sărac dintre toţi, poate înfrunta orice necaz. În împrejurări în care banii sunt nefolositori, un sfânt le izbuteşte pe cele neizbutite, e de-ajuns numai să-şi ridice mâinile spre cer şi să ceară intervenţia lui Dumnezeu. Vă aduc aminte de o întâmplare caracte-ristică referitoare la asta, scrisă în Faptele Apostolilor:

Apostolii Petru şi Ioan mergeau într-o zi împreună la templu. Era ora trei după-amiază, ceasul rugăciunii. În faţa porţii templului, zisă Cea Frumoasă, era adus un bărbat olog şi lăsat acolo în fiecare zi ca să ceară milostenie. Aşadar acesta, îndată ce i-a văzut pe Petru şi pe Ioan pregătindu-se să intre în templu, le-a cerut milostenie. Petru i-a spus: „Uită-te la noi!”. Ologul i-a privit cu luare-aminte, aşteptând să primească ceva de la ei. Dar Petru a zis: „Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau: În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă!”. Şi apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat. Atunci acela, dintr-o săritură, a stat în picioare şi a început să meargă. Apoi a intrat în templu împreună cu Apostolii, slăvindu-L pe Dumnezeu (Fapte 3, 1-8).

„Argint şi aur nu am”, a spus Petru. Ce cuvinte sunt mai cuvioase ca acestea? Câtă măreţie şi câtă bogăţie ascund în ele! Alţii se laudă cu bani şi avuţii, zicând cu mândrie: „Am atâţia şi atâţia talanţi de aur, atâtea hectare de pământ, atâtea case, atâtea animale”. Petru, neavând absolut nimic, nu numai că nu este întristat de sărăcie, dar se şi împodobeşte cu ea. Astfel, fără să ai nimic, poţi să le dobândeşti pe toate; şi avându-le pe toate, poţi să nu ai nimic. Căci cel ce consideră că bogăţia sa este a tuturor, nu numai a lui, şi o împarte cu ceilalţi, deţine şi averea străină, căci va lua de la toţi cele de trebuinţă. Pe când cel care se consideră pe sine stăpân peste lucrurile pe care le are şi nu dă nimănui nimic, nu numai că nu va lua câtuşi de puţin de la ceilalţi, dar nici peste ale sale nu este stăpân, de vreme ce acestea în cele din urmă nu-i aparţin lui, ci tâlharilor şi datornicilor şi moştenitorilor.

Cheltuieşte-ţi, aşadar, banii, ca să rămână mereu ai tăi. Aşa cum cel care este cercetat de conştiinţa sa din cauza săvârşirii fărădelegilor este chinuit, asemenea şi cel care are conştiinţa curată, chiar dacă s-ar îmbrăca în zdrenţe sau s-ar lupta cu foamea, este mai voios decât cei care trăiesc în ospeţe.

Banii îi ai ca să te uşurezi de sărăcie, nu ca să te târguieşti cu sărăcia. Tu, însă, împrumutându-i bani cu dobândă săracului, care este semenul tău, îi pregăteşti o şi mai mare nenorocire. Fă acest schimb, nu te împiedic, dar pentru împărăţia cerurilor. Ca răsplată a ajutorului pe care îl oferi nu lua dobândă, ci viaţă veşnică. De ce devii neînţelept şi pierzi ceva atât de mare pentru câţiva bani, care pier? De ce-L laşi pe Dumnezeu şi urmăreşti câştig material? De ce te faci că nu-L vezi pe Domnul cel bogat şi alergi după omul sărac? Domnul îţi va răsplăti fiecare binefacere pe care o săvârşeşti, pe când omul se supără atunci când îţi înapoiază ceea ce i-ai împrumutat. Acesta cu greu îţi dă chiar şi o sutime din datorie, pe când Acela te răsplăteşte însutit şi pe deasupra îţi dăruieşte şi nemurirea. Omul îţi întoarce datoria cu cârteli şi înjurături, pe când Acela îţi răsplăteşte faptele bune cu laude şi vorbe bune.

Omul simte faţă de tine ură, pe când Acela îţi pregăteşte cu iubire cununi de slavă. Omul îţi dă fără tragere de inimă ceea ce-ţi datorează în viaţa aceasta, pe când Acela îţi dă cu bunăvoinţă şi în viaţa de acum şi în cea de dincolo bunătăţi pe care nu ţi le datorează.

Ce poate fi mai neînţelept, aşadar, decât să nu ştii cum să dobândeşti cel mai mare câştig? Căci banii trebuie să-i dobândească cineva ca un stăpân adevărat, şi nu ca un rob al lor. Nimeni nu este mai lipsit de minte decât robul banilor. Crede că are putere peste ei, în vreme ce ei au putere peste el. Pe când în realitate s-a înrobit pe sine, este mulţumit ca şi când ar fi stăpân. În vreme ce vede un câine turbat aruncându-se asupra sufletului său, în loc să-l lege şi să-l istovească de foame, îi dă din ce în ce mai multă hrană, ca să devină şi mai înfricoşător şi să-l atace cu şi mai multă furie.
Să nu crezi că, dobândind multe, vei dobândi şi adevărata plăcere. Plăcere şi bucurie şi pace ai atunci când nu vrei să te îmbogăţeşti. Dacă alergi după bogăţie, atunci nu vei înceta să te chinui. Căci dorinţa de îmbogăţire nu poate fi potolită. Cu cât străbaţi un drum mai lung, cu atât mai mult te îndepărtezi de scopul tău final. Cu cât îţi doreşti mai mulţi bani, cu atât vei fi mai neliniştit.

Săracul nu-şi doreşte atât de mult cele necesare, pe cât doreşte bogatul pe cele de prisos. Săracul nu are atâta îndemânare în munca cinstită, cum are bogatul în înşelăciune şi în câştigul nelegiuit. Aşadar, de vreme ce şi vrea şi poate face orice vrea, e evident că va cere din ce în ce mai mult.
Dumnezeu te-a îmbogăţit ca să-i ajuţi pe cei care sunt în nevoi, pentru a-ţi fi iertate păcatele prin iubirea ta de oameni. Nu ţi-a dat bani ca să-i păstrezi şi să-i cheltuieşti fără rost, ci ca să-i împarţi şi în felul acesta să te mântuieşti. Din această pricină a făcut şi bogăţia nesigură, provizorie, nestatornică, ca să micşoreze pofta ta nebună pentru bani. Aşadar dacă acum, când păstrarea bogăţiei este nesigură, dar şi plină de primejdii, uneltiri şi temeri, o doreşti cu atâta turbare, câte crime ai fi făcut fără şovăială, dacă ai fi avut încredinţarea că o poţi păstra!

Spune-mi, cine era mai sărac decât proorocul Ilie? Şi totuşi, aflat într-o asemenea sărăcie, era mai presus şi mai fericit decât toţi bogaţii. Căci inima lui bogată considera că toţi banii din lume nu valorează nimic, dacă sunt comparaţi cu trăirea aproape de Dumnezeu. Dacă ar fi considerat importante lucrurile lumii acesteia n-ar fi avut doar o singură haină de păr. Însă atât de mult nesocotea orice lucru material, considerându-l zadarnic, încât şi aurul îl vedea ca pe noroi. Şi iată, bogatul rege Ahab asculta cu uimire cuvintele dumnezeieşti ale proorocului sărac.

Atât de superioară, atât de strălucitoare, atât de preţioasă faţă de purpura regească era haina de păr şi peştera în care locuia proorocul Ilie faţă de palatul regelui. Din această cauză, când s-a suit în carul de foc la cer, nimic altceva nu i-a lăsat ucenicului Elisei, decât această haină de păr. „Cu aceasta” i-a spus, „am luptat împotriva diavolului. Ia-o şi tu, deci, şi fă la fel. Căci lepădarea de cele lumeşti este armă tare, de nebiruit”. Iar Elisei a primit haina de păr ca pe cea mai mare moştenire. Într-adevăr, valora mai mult decât tot aurul pământului. Cu acea haină de păr a devenit un Ilie îndoit, prooroc şi făcător de minuni.

Ştiu cât îl fericiţi pe dreptul Elisei. Fiecare dintre voi ar vrea să fie în locul lui. Ce veţi face însă, când vă voi dovedi că fiecare dintre noi am primit altceva, incomparabil mai de preţ decât ceea ce a primit acela? Adică Ilie, suindu-se la ceruri, i-a lăsat ucenicului său haina de păr. Dar Fiul lui Dumnezeu, suindu-se la ceruri, ne-a lăsat nouă Trupul Său.

Aşadar când pierdem bogăţii şi bani, să nu ne tulburăm, ci să zicem: „Slăvit să fie Dumnezeu”, şi vom afla bogăţie mult mai mare. Cât ne folosim din aceste cuvinte nu ne-am folosi nici dacă am cheltui tot ce avem pe binefaceri, nici dacă am umbla peste tot căutând săraci pentru a-i ajuta, nici dacă ne-am risipi banii pentru a oferi mâncare celor înfometaţi. Din această pricină nu-l admir atât de mult pe Iov pentru că-şi ţinea casa deschisă celor aflaţi în nevoi, ci pentru faptul că a îndurat pierderea bunurilor sale mulţumindu-I şi slăvindu-L pe Dumnezeu. Cel care poate, atunci când este încercat de necaz, să spună sincer şi fără cârteală ceea ce a spus Iov, „Domnul a dat, Domnul a luat”   (Iov 1, 21), fie doar din pricina asta va fi arătat drept împreună cu Iov şi va sta în slavă alături de Avraam. Când diavolul îţi înşfacă bogăţia prin orice mijloc şi tu Îl slăveşti pe Domnul, îl răneşti îndoit pe vrăjmaş, pe de o parte pentru că nu ţi-a părut rău pentru cele pe care  le-ai pierdut, şi pe de altă parte pentru că primeşti chiar şi necazul mulţumindu-I lui Dumnezeu.

Diavolul, dacă vede că te-ai necăjit din cauza pierderii banilor şi că te ridici împotriva lui Dumnezeu, atunci nu va înceta să-ţi provoace ispite asemănătoare. Însă dacă vede că întâmpini chiar şi cea mai mare nenorocire cu răbdarea lui Iov, va înceta să te mai războiască, ca să nu-ţi aducă, fără să vrea, cununi mai strălucitoare. Chiar Iov, datorită atitudinii sale plăcute lui Dumnezeu, a primit înapoi îndoit cele pe care le pierduse. Tu, însă, nu vei primi îndoit sau întreit, ci însutit le vei primi pe toate, dacă rabzi cu vitejie duhovnicească nenorocirile care ţi se întâmplă şi, mai important, vei moşteni viaţa veşnică, de care doresc să ne bucurăm cu toţii, cu harul Domnului.

din “Problemele vietii” Editura Egumenita