Bogatul nemilostiv şi săracul Lazar

Iubiţilor, parabola aceasta o ascultăm în fiecare an; o ştiu mai toţi cei care cercetează dumnezeiasca biserica. în calendar citim despre Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Şi ne rugăm ca în fiecare an să ne lumineze Dumnezeu pentru că şi alte, gânduri şi cuvinte, mai noi şi mai adânci, poate, să ne învrednicească să vă împărtăşim.

Prima parte a parabolei zugrăveşte o imagine a lumii de aici – de atunci şi de astăzi, căci de la cădere mereu sunt şi bogaţi, şi săraci; şi bogaţi care uită de săraci, şi săraci care uită de Dumnezeu; dar, din fericire, şi bogaţi care nu uita de săraci. în parabola de faţă, iată, un om bogat – în înţelesul acestei lumi, sărmanul de el –, îmbrăcat în purpură şi în vison, stofe scumpe din vremea aceea. Şi odată cu acestea, mesele lui atât de încărcate. Tragic era însă că în mijlocul atâtor belşuguri de hrană, nu lua aminte că la poarta lui (în acele locuri unde este căldură mare, şi vara şi iarna) zăcea tot timpul un sărac, anume Lazăr; care, vai lui, nici adăpost nu avea.

Mântuitorul înfăţişează aceste două lumi: a bogatului, cu oaspeţii lui, cu fraţii lui, probabil, şi cealaltă, a lui Lazăr. Şi, semnificativ, bogatului nu-i spune numele. Numele întotdeauna dezvăluie persoană, firea, avutul tău lăuntric. Gândiţi-vă: când îngerul vesteşte întruparea şi naşterea Fiului lui Dumnezeu, cum îi spune Maicii Domnului? “îi vei pune numele Iisus”, şi tâlcuieşte: “pentru că Acesta va mântui pe poporul Său de păcate”. Deci Iisus înseamnă mântuitor. Numele descoperă ceea ce eşti, ceea ce eşti chemat să fii. Cel bogat, sărmanul, nu are nume în Evanghelie. O, Doamne, te îngrozeşti! înseamnă că există nume care se identifica doar cu obsesia mâncării şi a băuturii.

Dar sărmanul de la poartă, lepădat, dispreţuit, are nume. Cu înţeles ne spune dumnezeiasca Evanghelie, pentru că numele este Lazăr, care înseamnă în limba ebraică Dumnezeu ajuta (El Azar). Deci îl dezvăluia pe el în taina firii lui, a sufletului, a conştiinţei lui. Conştiinţa lui se identifica, era una cu numele lui, pentru că el credea că Dumnezeu îl ajuta; şi simţea aceasta, în sărăcia lui. Aici e una dintre taine. El se afla într-o asemenea sărăcie încât s-ar fi mulţumit doar cu firmiturile care cădeau de la masa bogatului; şi nici pe acelea nu le avea. în schimb, aveau milă de el câinii. De bună seamă, câinii erau hrăniţi de-a binelea, pentru că îl păzeau pe bogat. Dar nu ajungeau firmiturile la el; doar mângâierea câinilor, care se dovedeau mai milostivi decât omul. El însă nu blestema; nu-l blestema nici pe bogat, nu-şi blestema nici “destinul”, cu atât mai mult nu-L blestema pe Dumnezeu. Nu e uşor să te afli sărac, să vezi pe cineva îmbuibat şi înţolit împărăteşte, iar tu nici de firmituri să nu ai parte de la masa lui; să te afli în zdrenţe, vara şi iarna, zi şi noapte, să stai acolo, ca-n gunoi; şi în dispreţul lumii să te rogi, să-I mulţumeşti lui Dumnezeu; şi starea aceasta să o primeşti drept mângâiere. Cum zic Părinţii: “Facutu-s-a ţie ocara celorlalţi drept cinste”. Aici sunt stări de limita, de hotar. Cine poate să ajungă acolo nu e departe de împărăţia lui Dumnezeu.

Şi Lazăr n-a fost departe de împărăţia lui Dumnezeu. Scriptura spune că, adormind Lazăr, a fost luat de îngeri şi dus în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, dar despre el se spune doar atât: “…a fost îngropat”. Iată că mai înconjurată de slava e săvârşirea din viaţa a lui Lazăr, a celui care a simţit de-a lungul suferinţei lui ajutorul, mila lui Dumnezeu! Doamne, să încerci în adâncul tău mila lui Dumnezeu, în sărăcie! Dar oare sfinţii când erau chinuiţi de păgâni, înspăimântător – cu fiare înroşite şi căngi sfâşiindu-le trupul, sau aruncaţi ei înşişi în foc – cum preamăreau pe Dumnezeu? Ce se petrecea cu ei? Era mai mult chiar decât suferinţa lui Lazăr. Cu certitudine că, din adânc, din ultima adâncime, din locul de tâlc al sufletului cu Dumnezeu, iradia puterea, ajutorul (Domnul ajuta – era numele lui), milă, lumină divină care este mai presus decât toate bogăţiile lumii.

Pentru că bogăţiile lumii te hrănesc şi au rostul lor, dar nu-ţi dau veşnicia. Tu le poţi însă transforma. Aici este taina: poţi transforma bunătăţile lumii în căi spre veşnicie. Tot ce este zidit, creat, nu e veşnic, e trecător. Au sesizat înţelepţii: o bucată de pâine este materie; dacă mă îndop cu ea, şi văd în ea viaţa mea, totul, atunci eu trăiesc în materie, în ce este muritor. Dar când bucata de pâine o dau celui flămând, atunci calea pâinii mele spre cel flămând este calea spre împărăţia lui Dumnezeu. Ea devine atunci cale a veşniciei. Lazăr, cu certitudine, prin încrederea pe care o avea în Dumnezeu purta în el arvuna veşniciei. Scriptură este simplă, dar de o simplitate dumnezeiască. Numele lui descoperea viaţa lui.

Iată bunăoară cum tâlcuieşte Sfântul Grigorie Teologul despre sora lui, Gorgonia: “Sunt convins că tu eşti acum într-o stare mult mai bună decât starea văzută în care erai mai înainte”. Parcă ar fi spus: Lazăre, starea în care te afli acum, e neînchipuit, negrăit mai luminoasă şi mai bună decât starea în care te aflai când trăiai la poarta bogatului. Şi adăugă Sfântul Grigorie despre sora lui: “Tu asculţi glasul celor care se veselesc, tu vezi bucuria îngerilor, odihnă cerească, slava dumnezeiască şi, mai mult decât toate, strălucirea celei mai curate, celei mai perfecte lumini, în care se scaldă Preasfânta Treime, ce nu se mai răpeşte spiritului. Căci acesta nemaifiind legat şi răpit de simţuri, poate privi şi pricepe cu totul Treimea Cea care pătrunde sufletele noastre şi Soarele Dumnezeirii”.

Sfântul Grigorie vorbea, dezvăluind o asemenea taină, după întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care ne-a revelat Treimea, plinătatea descoperirii. Mântuitorul spune doar atât: că a mers Lazăr în sânul lui Avraam şi bogatul a fost îngropat. Aceasta este prima parte a Evangheliei: imaginea lumii de aici. Dar, deodată, Mântuitorul ne dezvăluie chipul, lumea, imaginea de dincolo de ţărmul acesta; cheamă privirea noastră de acum pe ţărmul veşniciei. Deci fostul bogat, sărmanul (şi noi putem să fim în starea lui), aflându-se singur şi în chinuri – pe care Mântuitorul le numeşte focul nestins, întunericul cel mai dinafară, plânsul şi scrâşnirea dinţilor, vierme neadormit (toate imagini ale lumii de dincolo, ale suferinţei, ale Gheenei) – spune că vede departe , în sânul lui Avraam, pe Lazăr.

Dar ce înseamnă “în sânul lui Avraam”? Sfântul evanghelist Luca, din a cărui Evanghelie face parte parabola, scrie genealogia Mântuitorului până la Adam, Evanghelia sa adresându-se neamurilor, în timp ce Sfântul apostol şi evanghelist Matei, a cărui Evanghelie se adresă poporului evreu, are genealogia până la Avraam, precum citim: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Şi Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii lui…” (Matei 1, 1-2). Obsevati, sânul lui Avraam este sânul neamurilor din care însuşi Mântuitorul Şi-a tras trupul Său; iar Lazăr era cu întreaga această lume în sânul lui Avraam; cu toţi descendenţii de la Avraam până la Hristos şi, încă mai adânc, cu toţi cei pe care îi istoriseşte Sfântul Luca. Deci aceasta înseamnă sânul lui Avraam: sânul din care însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat; pentru că Maica Domnului, ea însăşi era din această seminţie.

Şi atunci, deodată se dezvăluie două lumi. E imaginea aceasta atât de bogată, a sanului lui Avraam, a tuturor neamurilor, a celor care pregăteau întruparea Fiului lui Dumnezeu. Or Lazăr se afla în mijlocul ei, el care a invocat: Doamne, ajută-mi! Cu această conştiinţă a ajuns în sânul lui Avraam; nu a rămas singur. în timp ce, în această lume, la poarta bogatului, doar câinii îl mângâiau, dincolo are parte de bogăţia tuturor neamurilor lui Hristos, rudenia lui Hristos. Doamne, ce dezvăluire, ce adânc de taină şi de frumuseţe descoperă Evanghelia!

Luaţi aminte, când îi vede pe Avraam, pe Lazăr şi pe toţi înaintaşii, sărmanul bogat cheamă: “Părinte Avraame!…”. Ce taina ni se descoperă aici? Că plecând peste ţărmul acesta, nemuritorului din tine i se deschid orizonturi mult mai adânci decât cele pe care le ai, de bună seamă, aici. Dacă aici te-ai şi înmormântat, în mâncare şi în băutură, toată viaţa, care este orizontul tău atunci? Sau să luăm lumea afacerilor – dacă rămâi numai în ea, dacă nu preschimbi afacerile tale în tot atâtea cai către Dumnezeu şi către semenul tău, atunci eşti îngropat; eşti îngropat de viu. Pe câtă vreme sufletul – şi al celui sărac, şi al celui bogat – este dumnezeiesc, nemuritor şi, nemuritor fiind, i se deschid orizonturi negrăit mai largi.

Vedeţi, Mântuitorul ne spune despre fostul bogat, ca el vedea. Era în văpaie, dar vedea departe pe Avraam, pe Lazăr. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: adâncul din noi, sufletul nostru, fiinţa noastră lăuntrică, ea nu-şi pierde simţurile, înţelegerea; dimpotrivă, graniţele, hotarele minţii, ale cunoaşterii şi ale inimii, ale iubirii, se deschid mereu, se deplasează în nemărginire. Pentru că aşa a fost creat omul, după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva infinitei asemănări cu El. Atunci – zice Ioan Gură de Aur – deodată, tu,cu sufletul tău, şi vezi, şi auzi, iar picioarele tale se mişca, şi în toate părţile ţi se deschid căile vieţii şi-ţi aduci aminte, mai ales, de tot trecutul tău.

Iubiţilor, vă spuneam că nu numai Sfinţii Părinţi, nu numai revelaţia dumnezeiască, ci şi oamenii care caută afla (a zis Mântuitorul: “Căutaţi şi veţi afla!”). O doamnă doctor din Elveţia , femeie credincioasă, s-a ocupat de-a lungul anilor de cei readuşi la viaţa din moartea clinică. Din mărturiile făcute de aceşti oameni ea a făcut următoarea sesizare adâncă: o asemenea persoană, care a murit clinic (nu şi fiziologic, deci a fost la hotar), este întâmpinată de o lumină negrăită, iar cei care văd lumina aceea nu mai vor să se întoarcă la viaţă (şi părintele Nicolae Bordasiu şi-a istorisit, în acest sens, propria experienţă). Şi auziţi, mai ales acest cuvânt: “în această lumină trăită, trăieşte omul pentru prima oară ceea ce ar fi putut anume să fie”. Adică îţi vezi taina sufletului, fiinţa ta cea mai adâncă, proiectul tău, structură.

La temelia fiinţei oricărui om şi a oricărei existente sta proiectul , iubiţilor, aceasta este marea descoperire a ştiinţei, care vine în întâmpinarea dumnezeieştii revelaţii. Căci, întâi Scriptura a spus:“Să facem om după chipul…”; chipul este proiectul, iar asemănarea este neîncetată desăvârşire a proiectului în infinitul asemănării cu Dumnezeu. Or ce spune această descoperire? în lumina care îi întâmpina pe cei care cad, în urma unui accident, în aşa-numita moarte clinică, deodată ei îşi văd adâncul, structură, proiectul. Iar în proiect se descoperă ceea ce eşti şi ceea ce trebuie să fii.

La acel dar, la acea structură, la acel plan dumnezeiesc care este în tine, mereu să fii atent şi aşa să te împlineşti, cum se împlineşte o catedrală din proiectul care a fost odrăslit pentru ea. Mărturiseşte doamna Elisabeth Kübler Ross ca cei care au fost aduşi din această moarte clinică văd lumina, şi-şi văd întreg trecutul lor, tot ceea ce trebuia să facă şi n-au făcut.

Ei bine, din această perspectivă îl vedem acum pe cel bogat, şi prin el ne înţelegem pe noi şi înţelegem ce înseamnă lumea de dincolo, cum se dezvăluie taina sufletului din plânsul, din suspinul lui: Avraame, Avraame, eu mă aflu în chin, în văpaie! Lasă-l pe Lazăr, care e în sânul tău, să-şi înmoaie degetul în apă, să mă răcorească. Rău mă chinuiesc în văpaia aceasta. Iată, deci, întreaga viziune pe care o are, şi strigătul lui către Lazăr, pe care îl dispreţuise. O, Doamne, să ne gândim fără preget: în împrejurările noastre, dacă vreun nefericit strigă la noi după ajutor şi nu luăm aminte la strigătul lui, nu cumva tocmai la acesta să ne vedem nevoiţi să apelăm, când vom fi pe celălalt tărâm, precum bogatul la Lazăr, pe care l-a dispreţuit.

Şi atunci, răspunsul lui Avraam: “Fiule, câtă vreme ai trăit tu aici, ai avut cele bune (cât vor fi fost ele de bune dacă l-au dus la foc?), iar Lazăr cele rele (cât vor fi fost ele de rele dacă l-au dus în sânul lui Avraam?). Acum tu te chinui, iar el se mângâie.”

Îngăduiţi să relatez experienta unui creştin din Moldova, care adună oile satului. Acest ţăran – Neculai îl chema – în fiecare primăvară aduna oile satului, făcea stana şi încheia contract. Se învoia la primărie şi peste ceea ce cerea – un bănuţ, faină de păpuşoi (mălai) şi celelalte – mai adaugă şi două mieluşele. Totdeauna în contractul lui figurau şi două mieluşele. Toamna, când întorcea el oile din nou pe la casele oamenilor, la gospodarii, i se dădeau cele două mieluşele. Iar el, sărmanul, le dădea, la rândul lui, de pomană. Dar de ce două mieluşele, vă veţi întreba? Un nepot de-al lui, când se afla moş Neculai la hotarul de trecere în lumea de dincolo, l-a întrebat ce era cu cele două mieluşele şi de ce numai două, negreşit. Atunci, moş Neculai i-a spus taina: tatăl lui fusese argat la un boier, şi boierul, zgârcit foc (foc – adică vrednic şi el de văpaie, sărmanul), şi-a călcat pe inimă şi, la nunta lui Neculai, i-a dat în dar o mieluşea. A murit boierul, iar tatăl lui moş Neculai, care-i fusese argat, l-a văzut că într-un fel de arătare pe boier, cum, asemenea bogătaşului, ardea în flăcări. Dar în chinul lui, din când în când, vedea mieluşeaua pe care o dăduse cadou la nuntă. Şi mieluşeaua aceea se ducea la un iezer departe, intra în iezer, se îmbiba de apă, venea deasupra lui şi se scutură; şi-l răcorea biata mieluşea. Apoi iar pleca până la iezerul de departe, din nou venea, se scutură şi-l răcorea. Atunci, iată ce-a zis tatăl lui Neculai: dacă boierul ar fi dat nu una, ci două mieluşele, atunci ele ar fi făcut cu schimbul: când era una să-l răcorească, cealaltă s-ar fi pregătit la iezer să facă la rândul ei lucrul acesta. De aceea moş Neculai, cu înţelepciune, dăruia totdeauna două mieluşele.

Iubiţilor, atunci a mai adăugat Avraam: “Fiule, prăpastie adâncă e între noi şi voi, încât dacă ar dori cineva să treacă dintr-o parte în alta, nu poate”. Care-i prăpastia aceasta? O tâlcuiesc dumnezeieştii Părinţi, îndeosebi Sfântul Maxim Mărturisitorul: este prăpastia săpată adânc de egoismul meu, de adorarea mea de sine şi de adorarea bunătăţilor trecătoare, pământeşti, care devin mormântul meu dacă nu fac din ele cale spre veşnicie. Căci nu era atât prăpastia între nefericitul bogat şi Lazăr din sânul lui Avraam, cât prăpastia între noi şi Dumnezeu; prin neiubire, prin închiderea în sine ca într-un mormânt. O mărturisesc Părinţii şi o repetăm mereu: păcătosul nu cade din braţele lui Dumnezeu, dar se închide în sine ca într-o groapă. Aceasta este prăpastia, pe care numai iubirea şi lumină divină o pot surpa. Acestea două pot surpa prăpăstiile.

Şi se înfiripă un alt dialog acum: “Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună şi lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.” Ştim răspunsul lui Avraam: “Au pe Moise şi pe prooroci”. Dar avem aici încă o predică a nefericitului bogat: el descrie nu numai starea de dincolo, ci el îşi aruncă privirile şi dincoace, spre lumea noastră; încât, deodată, Evanghelia îţi deschide aripile spre lumea de dincolo şi spre lumea de aici. Nefericitul bogat privea de dincolo aici, la fraţii lui, la noi; pentru ca să ne cheme şi pe noi să ne întindem aripile, să privim de aici dincolo, în lumea lui şi în lumea lui Lazăr, în lumea sfinţilor. El se gândeşte la fraţii lui, poate la fraţii alături de care petrecuse în ospeţe, temându-se “să nu vină şi ei în acest loc de chin”. El negreşit îi vedea cum petreceau în stricăciuni, în adorarea de sine, în închiderea lor ca într-un mormânt. Se gândeşte cu dragoste la ei, deci se trezeşte milă într-însul şi aproape că se roagă lui Avraam pentru ei.
Să reţinem cele două orizonturi: nefericitul privea la noi ca noi să putem privi la el. Dacă el, bogatul, se gândea la fraţii lui, înţelegem oare cum se gândesc sfinţii la noi? Ce înseamnă toate acatistele, bunăoară, prin care îi invocăm pe toţi sfinţii, prin care simţim ca cerul este atât de bogat? Şi sânul lui Avraam – lumea împărăţiei lui Dumnezeu, care este, iată, începând cu Hristos, Biserica; şi, odată cu sfinţii, părinţii noştri, moşii şi strămoşii noştri, iubiţilor! Deschidem larg porţile minţii şi ale inimii, şi mulţi dintre noi simţim cum ne călăuzesc aceşti înaintaşi ai noştri. Lumea de dincolo nu zace, nu stă în nemişcare, în neatenţie. Să-ţi deschizi atunci aripile!… Sunt două aripi, iubiţilor, cu care omul e înzestrat de Dumnezeu, după chipul Său: lumina şi iubirea. Dumnezeiescul apostol şi evanghelist Ioan spune în prima lui epistola: “Dumnezeu este lumina şi nici un întuneric nu este întru El” (I Ioan 1, 5); şi “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16). Lumina şi iubirea divină sunt aripile cu care Dumnezeu ne-a înzestrat, ca să privim aici şi de aici să putem privi dincolo.

Şi, Doamne, ce luminos, ce dumnezeiesc este acest cer al credinţei, al descoperirilor dumnezeieşti! – în care nimic nu este blestemat, în care nu eşti oprit să aduni aici bucată de pâine şi banul tău muncit cu sudoare; dar să faci din ele chei ale împărăţiei cerurilor şi să trăieşti cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii prin această lumină şi iubire dumnezeiască. Pentru care i-a spus Avraam nefericitului bogat: “…Nu-i nevoie. Să asculte de Moise şi de prooroci!”. Să asculte, da! în esenţa învăţăturilor lui Moise, odată cu cele zece porunci, erau cele două porunci ale iubirii, din Vechiul Testament: iubirea de aproapele, pusă la Levitic 19, 18: “Să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine”, şi iubirea de Dumnezeu, la Deuteronom 6, 5: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, cu toată puterea ta, cu tot sufletul tău”. Deci să asculte de Moise şi de prooroci, căci dacă de aceştia nu ascultă, chiar dacă ar învia cineva din morţi, n-ar crede. Şi, într-adevăr, cât de slabi suntem noi în credinţă! Iată, nu a înviat Hristos?! Şi, din nefericire, atât de mare e numărul celor care nu cred în El. De ce? Hristos a înviat, dar ca să crezi în învierea Lui trebuie să înviezi şi tu. De aceea a înviat Hristos, ca să înviem şi noi. Să simţi învierea încă de aici.

Tragedia necredinţei e tragedia morţii. Suntem morţi în păcatele noastre. Iar tragedia nefericirii nu se poate în nici un chip vindeca decât prin înviere; învierea de aici; prin iubire divină şi lumină divină. Să simţim, iubiţilor, acest chip, aceasta zestre, această structură, acest proiect dumnezeiesc în noi, plecând de la adâncul din noi, de la chipul lui Dumnezeu din noi, spre chemarea asemănării, care e simbioză adâncă de har dumnezeiesc, de lumină divină şi iubire divină a sufletului nostru nemuritor.
Îngăduiţi mărturia unui scriitor, care e mărturia fiecăruia dintre noi: “O, permanentă a sufletului meu, identitate de sine cu sine însuşi, din tot timpul şi pentru totdeauna!”. Fiecare gândiţi-vă acum, şi tineri, şi bătrâni. Nu simţim noi, iubiţilor, sufletul nostru, identitatea cu noi înşine? Parcă ne vedem: copilaşi, adolescenţi, tineri, mături, trecuţi prin şcoli, prin greutăţile vremii, apoi anii: 40, 60, 80… şi de atâtea ori s-a primenit acest trup, cum spun învăţaţii; celulele mereu s-au primenit, iar eu acelaşi am rămas. Ei bine, aşa cum am lepădat mereu ceea ce e trecător în mine, dar a rămas substanţa sufletului meu pe care o simt de ani de zile aceeaşi, tot aşa, la acel moment, la acel prag, eu lepăd ultima parte trecătoare a mea, şi sufletul meu deodată îşi deschide aripile în lumină şi iubire divină . Şi, dacă eu m-am împărtăşit din cuvântul Evangheliei, care spune: “Cel ce va crede în Mine, de va şi muri, viu va fi”, în Hristos eu îmi simt viaţa. Gândiţi-vă: vinul de la masa bogatului, de s-ar fi gândit bietul de el, vinul acela, în Hristos, nu devine sânge divin? Să-l fi transformat el, bietul, dăruindu-l. Şi pâinea s-o fi oferit sarmanilor ca împărtăşanie, iar vinul ca sânge divin. Iată cum bunurile acestei lumi devin căi ale împărăţiei.

Voi toţi, cei de faţă şi de pretutindeni, sunteţi ca nişte înviaţi. De aceea, rugaţi-vă şi mărturisiţi împreună cu Simeon Noul Teolog, care spune: “O, Doamne, Duhul Tău dumnezeiesc îl simt suflând în mine, sălăşluindu-Se în mine; luminându-mă mă umple de strălucire şi mă reface întreg. Şi-mi simt, Doamne, de aici firea mea, casa învechită a mea, o simt înnoita, şi trupul meu – o minune, o taină! – devine templu al Tău, al luminii şi iubirii. Şi o spun aceasta, taina aceasta necunoscută celorlalţi, necunoscută celor împătimiţi, necunoscută celor lumeşti, necunoscută iubitorilor de slavă, necunoscută celor mândri, necunoscută celor furioşi, necunoscută celor răzbunători, necunoscută iubitorilor de trup, iubitorilor de argint, celor pizmaşi, celor bârfitori, celor făţarnici, celor lacomi de mâncare, celor ce mănâncă pe ascuns, beţivii şi desfrânaţii, flecarii, bârfitorii, batjocoritorii, nerecunoscătorii de binefacerile primite, grăitorii de cuvinte urâte, trândavii, celor care nu se îngrijesc de pocăinţă, necunoscută celor ce nu plâng, celor nesupuşi, celor ce se împotrivesc şi le place ceartă de cuvinte, celor vieţuitori numai pentru ei, necunoscută lăudăroşilor; dar cunoscută – această taină, arvuna a învierii – celor care ştiu, Doamne, să se roage ţie, care Te iubesc pe Tine, şi prin Tine îi iubesc pe toţi ceilalţi, şi nu osândesc, şi nu judecă, şi nu-şi întinează, nu-şi otrăvesc limba şi buzele lor cu răutăţile şi veninul lumii acesteia. Şi prin pocăinţa ei îşi plâng păcatele, îşi curăţă inima, se bucura de cuvintele Tale şi ajung de aici la împărtăşirea de lumina Ta divină”.

Şi, plecând de aici, se înalta mereu în lumina cea fără de ani şi pururea fiitoare a Ta, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, cu Maica Ta sfântă, cu Lazăr şi cu toţi sfinţii. Amin.

Părintele Constantin Galeriu