“Cât de greu vor intra bogaţii în împarăţia cerurilor!”

Sf. Ioan Gura de Aur, din «Omilii la Matei»

„Si iata, venind un tinar la El, I-a zis: „Invatatorule bune, ce sa fac pentru ca sa mostenesc viata de veci?” (Matei 19, 16)

„Unii îl defaimă pe tânărul acesta, spunînd că era viclean şi rău, că a venit la Iisus spre a-L ispiti; eu însă nu voi sta la îndoială să spun că era un iubitor de argint, un om biruit de averi, pentru că şi Hristos tot această mustrare i-a făcut. Nu-l socotesc deloc viclean. Şi e primejdios să îndrăzneşti să te pronunţi asupra unor lucruri pe care nu le cunoşti, mai cu seamă atunci cînd ai de gînd să învinuieşti. De altfel şi evanghelistul Marcu înlătură bănuiala că tînărul acesta ar fi un ispititor. El spune: alergat la El şi îngenunchind înaintea Lui, îl ruga”; Şi: „Căutînd la el Iisus, l-a iubit”. Tirania banilor este mare; dovadă, tînărul acesta. De-am săvîrşi toate virtuiile, dragostea de bani le prihăneşte pe toate. Pe bună dreptate a spus Pavel că este rădăcina tuturor relelor: „Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor”.

– Dar pentru ce Hristos i-a răspuns, zicînd: „Nimeni nu este bun”.

– Pentru că tînărul a venit la El ca la un simplu om, ca la unul din cei mulţi, ca la un învăţător iudeu. De aceea şi Hristos îi vorbeşte ca om. Totdeauna Hristos vorbeşte cu cei care vin la El potrivit socotinţei ce o au ei despre El. De pildă: „Noi ne închinăm la ceea ce ştim”; şi: „Dacă mărturisesc Eu de Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată”. Acum cînd zice: „Nimeni nu este bun”, nu grăieşte aşa pentru a arăta că nu este bun – Doamne fereşte! -, că n-a spus: „Nu sînt bun”, ci: „Nimeni nu este bun”, adică nici un om. Şi iarăşi, cînd spune aceasta nu o spune pentru a lipsi pe oameni de bunătate, ci pentru a pune bunătatea oamenilor în comparaţie cu bunătatea lui Dumnezeu. De aceea a şi adăugat: „Decît unul Dumnezeu”.

Şi n-a spus: „Decît Tatăl Meu”, ca să afli că nu S-a descoperit tînărului pe El însuşi. Tot aşa şi mai înainte a numit pe oameni răi, zicînd: „Dacă voi, fiind răi, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri”; i-a numit răi, fără să numească întreaga fire omenească rea – că „voi” nu înseamnă: „voi oamenii” ci i-a numit aşa, comparînd bunătatea oamenilor cu bunătatea lui Dumnezeu; de aceea a şi adăugat: „Cu cât mai vîrtos Tatăl vostru va da cele bune celor care cer de la El”.

– Dar ce L-a făcut pe Hristos, m-ar întreba cineva, sau la ce I-a folosit ca să-i răspundă tînărului aşa?

– Hristos voia să-l ridice încetul cu încetul la cunoaşterea de Dumnezeu şi să-l înveţe să nu mai fie linguşitor; voia să-l desprindă de cele de pe pămînt şi să-l apropie de Dumnezeu; voia să-l convingă să caute cele viitoare, să ştie ce este adevăratul Bine, rădăcina şi izvorul tuturor bunătăţilor; şi numai pe acest Bine, pe Dumnezeu, să-L cinstească. Şi altă dată, cînd Hristos a spus: „Să nu numiţi pe nimeni învăţător pe pămînt”, a spus-o pentru a arăta deosebirea dintre El şi alţi învăţători şi pentru ca lumea să ştie că El este principiul tuturor lucrurilor.

Mare rîvnă avea tînărul acesta de I-a pus Domnului o astfel de întrebare! A venit la Hristos să-L întrebe de viaţa veşnică, în timp ce alţii veneau mînaţi de alte pricini: unii să-L ispitească, alţii ca să-i vindece, sau pe ei sau pe alţii. Pămîntul, adică sufletul tînăruiui, era bun şi gras, dar mulţimea spinilor înăbuşea sămînţa.

Uită-te că era chiar pregătit pentru ascultarea poruncilor; îl întrebase doar: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” – deci era gata să facă tot ce-i va spune Hristos. Dacă ar fi venit la Hristos ca să-L ispitească, evanghelistul ne-ar fi spus-o, cum a făcut cu alţii, de pildă cu legiuitorul.

Iar dacă evanghelistul ar fi tăcut, n-ar fi îngăduit Hristos ca tînărul să rămînă tăinuit, ci sau l-ar fi mustrat pe faţă sau ar fi dat să înţeleagă că e un ispititor, ca să nu creadă că L-a înşelat, că s-a putut ascunde de El şi prin aceasta să se vatăme. Dacă ar fi venit să-L ispitească, n-ar fi plecat întristat de ce auzise. Fariseii niciodată n-au plecat întristaţi, ci se sălbăticeau cînd li se închidea gura. Tînărul acesta nu; ci a plecat trist; semn puternic că n-a venit la Hristos cu gînd rău, ci cu gînd slab; semn puternic că dorea viaţa veşnică, dar era stăpînit de o altă patimă, o patimă foarte cumplită. Cînd Hristos i-a spus:

„Dacă voieştisă intri în viaţă, păzeşte poruncile, el L-a întrebat: „Care?”. Nu L-a ispitit – Doamne fereşte! ci credea că sînt alte porunci în afară de cele din lege, care puteau să-l ajute să intre în viaţă; iar aceasta arată că dorea cu tărie să îndeplinească şi aceste porunci. Apoi, cînd Hristos i-a spus poruncile legii, el i-a răspuns:

„Pe toate acestea le-am păzit din tinereţe”.

Şi nu s-a oprit aici, ci-L mai întreabă iarăşi: „Ce îmi mai lipseşte încă?”.

Şi întrebarea aceasta era un semn al puternicei lui dorinţe de a moşteni viaţa de veci. Nu era puţin lucru să creadă că-i mai lipseşte ceva, că nu-i sînt de ajuns cele spuse, ca să dobîndească ce dorea!

– Ce-i spune Hristos?

– Pentru că avea să dea o mare poruncă, adaugă şi răsplata, spunînd: Dacă vrei să fii desăvîrşit, mergi, vinde-ţi averile şi le dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino şi urmează Mie!”. Ai văzut cîte premii, cîte cununi dă celor care merg pe drumul acesta de luptă? Dacă tînărul L-ar fi ispitit, Hristos nu i-ar fi grăit aşa. îi grăieşte aşa,ca să-l atragă la El; îi arată că îl aşteaptă mare răsplată; lasă totul la libera lui alegere şi pune în umbră prin tot ce spune aparenta greutate a sfatului Său. De aceea, înainte de a-i vorbi de luptă şi obo-seală, îi arată premiul, zicînd:

„Dacă vrei să fii desăvîrşit”; apoi îi spune: „Vinde-ţi averile şi le dă săracilor”; şi îndată îi vorbeşte iarăşi de răsplăţi: „Vei avea comoară în cer; şi vino şi urmează Mie”. Iar urmarea lui Hristos are mare răsplată: „Şi vei avea comoară în cer”. Pentru că era vorba de averi, Hristos l-a sfătuit să se lipsească de toate; dar îi arată că nu i se vor lua averile, ci se vor mai adăuga altele la acelea pe care le are şi că are să primească mai mult decît i-a poruncit să dea; dar nu numai mai mult, ci cu atît mai mult cu cît cerul e mai mare decît pămîntul şi încă şi mai mult.

A spus „comoară”, ca să arate, atît cît se poate omeneşte arăta, cît de bogată este răsplătirea; că nu se pierde, că nu poate fi furată. Nu-i de ajuns să dispreţuieşti banii şi averile, ci trebuie să hrăneşti cu ele pe săraci şi înainte de toate să urmezi lui Hristos, adică să faci toate cele poruncite de El, să fii gata de junghiere, de moarte în fiecare zi. „Dacă cineva voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să-Mi urmeze Mie”. Porunca aceasta de a-ţi vărsa sîngele e cu mult mai mare decît porunca de a te lipsi de averi; şi nu puţin ajută la aceasta despărţirea de averi.

„Auzind, tînărul a plecat întristat”.

Evanghelistul, ca şi cum ar fi vrut să arate că a pătimit ceva firesc, a zis: „Că avea avuţii multe”.

Nu sînt stăpîniţi de patima aceasta cei care au puţine averi la fel ca aceia care sînt înconjuraţi de multe avuţii! Dragostea de avuţii este mai tiranică la aceştia din urmă. Am spus mereu şi nu voi înceta de a o spune că înmulţirea averilor aprinde mai mult flacăra, îi face mai săraci pe cei bogaţi; că bogăţia le înmulţeşte dorinţa şi-i face să ducă lipsă de multe. Uită-te şi aici cît de puternică era dragostea de averi la tînărul acesta! Se apropiase de Domnul cu bucurie şi cu dorinţa de a ajunge mai bun; dar cînd Hristos i-a poruncit să se despartă de averi, dragostea de averi l-a apăsat şi l-a îngreuiat atîta, că nu l-a mai lăsat să mai grăiască ceva, ci l-a făcut să plece tăcut, trist şi amărît.

Ce a spus Hristos?

„Cît de greu vor intra bogaţii în împărăţia cerurilor!”.

Hristos nu defaimă averile, ci pe cei stăpîniţi de averi. Dacă un bogat intră cu greu în împărăţia cerurilor, cu mult mai greu lacomul. Dacă eşti împiedicat să intri în împărăţia cerurilor cînd nu dai averile tale, gîndeşte-te ce foc strîngi pe capul tău cînd iei averile altora!

– Dar pentru ce Hristos a spus ucenicilor că bogatul va intra cu greu în împărăţia cerurilor, cînd ucenicii erau săraci şi n-aveau nimic?

– Ca să-i înveţe să nu se ruşineze de sărăcie; îşi îndreptăţeşte oarecum porunca ce le-o dăduse de a nu avea nici un fel de avere.

Cînd a spus că e greu, a spus mai mult chiar, a spus că e şi cu neputinţă; şi nu simplu cu neputinţă, ci a spus cu tărie că e cu neputinţă, arătînd lucrul acesta cu pilda cămilei şi a acului.

„Mai lesne este să intre cămila prin urechile acului, decît bogatul în împărăţia cerurilor”.

Prin această pildă Hristos a arătat că nu mică este răsplata pentru cei care sînt bogaţi şi pot să filozofeze. De aceea a şi spus că aceasta e lucrarea lui Dumnezeu, ca să arate că cel care vrea să îndeplinească porunca are nevoie de mult har.

Tulburîndu-se ucenicii la auzul acestor cuvinte, Hristos a spus:

„Aceasta este cu neputinţă la oameni, dar la Dumnezeu toate-s cu putinţă”

– Dar pentru ce s-au tulburat ucenicii cînd ei erau săraci, ba chiar foarte săraci? Pentru ce dar s-au tulburat?

– S-au tulburat, pentru că se întristau de mîntuirea celorlalţi oameni, pentru că aveau mare dragoste de toţi oamenii, pentru că îşi şi căpătaseră inimă de învăţători. Cuvintele lui Hristos i-au făcut să tremure şi să se teamă atît pentru întreaga lume, încît au avut nevoie de multă mîngîiere. De aceea Hristos S-a uitat mai întîi la ei şi apoi le-a zis: „Cele cu neputinţă la oameni sînt cu putinţă la Dumnezeu”. A mîngîiat sufletul lor cutremurat de spaimă cu privirea Lui blîndă şi dulce. După ce le-a potolit neliniştea – că aceasta a arătat-o evanghelistul prin cuvîntul: „privind la ei” – îi încurajează cu cuvîntul, le vorbeşte de puterea lui Dumnezeu şi aşa îi face să aibă încredere.

Iar dacă vrei să afli în ce chip ajunge cu putinţă ceea ce-i cu neputinţă, ascultă. Hristos n-a spus: „Cele cu neputinţă la oameni sînt cu putinţă la Dumnezeu „ca să te descurajeze şi să te facă să te depărtezi de virtutea aceasta ca fiind cu neputinţă de îndeplinit, ci ca să te gîndeşti la măreţia acestei fapte, ca să sari cu uşurinţă la îndeplinirea ei, ca să rogi pe Dumnezeu să-ţi ajute în aceste lupte frumoase şi să dobîndeşti viaţa veşnică.

– Dar cum pot ajunge cu putinţă cele cu neputinţă?

– Dacă te lepezi de averi, dacă te desparţi de bani, dacă smulgi din sufletul tău pofta cea rea. Că săvîrşirea unei astfel de fapte nu se dato- reşte numai lui Dumnezeu; Hristos a grăit aşa ca să arate măreţia acestei fapte. Ascultă ce spune îndată. Cînd Petru I-a spus: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie” şi L-a întrebat: „Ce, oare, va fi nouă?”, Hristos, după ce a arătat care e răsplata lor, a adăugat: „Şi oricine a lăsat case sau ţarine sau fraţi sau surori sau tată sau mamă va lua însutit şi viaţă veşnică va moşteni”. Aşa ajung cu putinţă cele cu neputinţă!

– Dar cum poate bogatul lăsa toate averile sale? mă întrebi. Cum mai poate ieşi la suprafaţă cel care a fost cufundat într-o poftă atît de mare de averi?

– Dacă va începe să se despartă de cele ce are, dacă va renunţa la tot ce e de prisos. Făcînd aşa, va putea merge şi mai departe, şi va alerga mai uşor pe această cale.

Nu căuta, dar, să faci totul dintr-o dată; ci, dacă ţi se pare greu să te lepezi dintr-o dată de averi, păşeşte pe scara aceasta, care te duce la cer, încetul cu încetul, treaptă cu treaptă. După cum celor bolnavi de friguri, cărora li se varsă fierea în ei, nu numai că nu li se stinge setea dacă mănîncă şi beau, ci li se aprinde şi mai mult arşiţa, tot aşa şi cu iubitorii de averi; aceştia aprind şi mai mult pofta aceasta rea – mai amară chiar decît fierea – dacă o hrănesc cu averi. Atunci o sting, cînd scot din sufletul lor pofta de cîştig, după cum mîncarea puţină şi golirea stomacului scapă pe om de boala de fiere.

– Dar cum ajungi să-ţi scoţi din suflet pofta de cîştig?

– Dacă te gîndeşti că nu-ţi va înceta pofta de cîştig atîta vreme cît eşti bogat, atîta vreme cît te topeşti de dorinţa de a avea mai mult. Odată scăpat de averi, vei pune capăt şi acestei boli. Nu umbla, dar, după cît mai multe averi, ca să nu umbli după lucruri ce nu le poţi atinge, ca să nu te îmbolnăveşti de o boală fără leac, ca să nu ajungi un om vrednic de milă, înnebunit după averi.

Răspunde-mi la întrebarea aceasta: Cine se chinuie şi suferă: Cel care doreşte mîncăruri şi băuturi scumpe şi nu-şi poate satisface pofta cum vrea sau cel care nu are această poftă? Negreşit, cel care pofteşte, dar nu poate să aibă parte de ce pofteşte. Atît este de dureros să nu-ţi poţi satisface pofta cînd pofteşti ceva şi să nu bei cînd îţi este sete, că Hristos, vrînd să ne descrie chinul din iad, ni l-a zugrăvit sub chipul unui om care nu-şi poate satisface dorinţa; ne-a dat ca pildă pe bogatul care se pîrjolea de sete; dorea o picătură de apă şi n-o putea avea; aşa se chinuia.

Deci omul care dispreţuieşte banii şi averile pune capăt poftei; iar cel care vrea să se îmbogăţească şi umblă după cît mai multe bogăţii îşi aprinde şi mai mult pofta şi n-o stinge niciodată; de-ar cîştiga mii de talanţi, pofteşte alţii tot pe atît de mulţi; de-i cîştigă şi pe aceştia, pofteşte alţii de două ori pe atîţia; şi, mergînd tot aşa înainte, doreşte ca totul să i se prefacă în aur: şi munţii şi pămîntul şi marea.

Este înnebunit de o nebunie nouă şi înfricoşată, care nu poate fi niciodată stinsă. Şi ca să cunoşti că răul acesta nu-l opreşte adăugîndu-i mereu noi averi, ci luîndu-i averile, ia aminte la cele ce-ţi spun: Dacă ţi-ar veni vreodată pofta nebu-nească să zbori şi să mergi prin văzduh, spune-mi cum ţi-ai potoli pofta aceasta nebună? Ţi-ai face, oare, aripi, ţi-ai construi, oare, alte mijloace de zburat sau ţi-ai convinge mintea că doreşti lucruri imposibile şi că nu trebuie să încerci aşa ceva? Negreşit că ţi-ai convinge mintea.

–Dar e cu neputinţă să zbori, mi-ai răspunde.

– Dar e mai cu neputinţă să afli hotar poftei acesteia. Este mai uşor ca oamenii să ajungă să zboare, decît să pună capăt poftei de averi prin adăugirea de averi. Cînd cele poftite sînt cu putinţă se poate pune capăt poftei prin satisfacerea poftei; dar cînd cele poftite sînt cu neputinţă, un singur lucru trebuie să urmărim: să îndepărtăm de la noi pofta; altfel nu-i cu putinţă să-ţi linişteşti sufletul.

Aşadar, ca să nu ne chinuim zadarnic sufletul, să părăsim dragostea de averi, care ne supără necontenit şi niciodată nu poate să tacă, şi să ne îndreptăm spre o altă dragoste, care ne face fericiţi şi are multă uşurinţă. Să dorim comorile cele de sus! Nici oboseala nu-i atît de mare, iar cîştigul, nespus. E cu neputinţă să nu izbuteşti cînd priveghezi cît de cît, cînd eşti cu mintea trează, cînd dispreţuieşti averile, după cum neapărat trebuie să pierzi comorile cele de sus cînd eşti robit de averi şi înlănţuit de ele.

Gîndindu-te, dar, la toate acestea, alungă din sufletul tău pofta aceasta rea după averi şi bani. Nici asta n-o poţi spune: că dacă eşti lipsit de comorile cele viitoare, eşti fericit cu comorile acestea pămînteşti. Dar chiar dacă ar fi aşa, asta ar fi cea mai mare pedeapsă şi chin. Dar nu-i cu putinţă asta. Pofta de bani şi de averi, înainte de a te arunca în iad, te aruncă aici, pe pămînt, în nişte chinuri groaznice. Pofta aceasta a dărîmat multe case, a dezlănţuit cumplite războaie, a silit pe mulţi să-şi pună capăt zilelor; dar înainte de aceste primejdii prihăneşte nobleţea sufletului; îl face pe om laş, lipsit de curaj, obraznic, mincinos, clevetitor, răpitor, lacom şi adeseori îl împinge să săvîrşească cele mai mari păcate.

Poate însă că te încîntă să vezi strălucirea argintului, mulţimea slugilor, frumuseţea caselor, cinstea şi respectul cînd ieşi în oraş!

– Cum se poate vindeca rana aceasta grea?

– Dacă te gîndeşti ce fac din sufletul tău bogăţiile; dacă te gîndeşti cît îl întunecă, cît îl pustiesc, cît îl fac de neruşinat, cît îl urîţesc. Dacă te gîndeşti cîte rele ai săvîrşit ca să aduni atîtea averi; dacă te gîndeşti cu cîte oboseli şi cu cîte primejdii îţi păstrezi bogăţiile. Dar, mai bine spus, nici nu le poţi păstra pînă la sfîrşit, ci tocmai cînd ai înlăturat toate primejdiile, atunci vine moartea şi de multe ori aruncă toate bogăţiile tale în mîinile duşmanilor tăi, iar pe tine te duce cu mîinile goale, fără să poţi lua ceva din toate averile tale, ci numai rănile şi buboaiele ce e-ai căpătat din pricina lor. Aşa pleacă sufletul tău de pe lumea aceasta!

Cînd vezi, dar, pe cineva strălucind pe dinafară din pricina hainelor şi din pricina suitei lui numeroase, cercetează-i cu de-a- mănuntul conştiinţa lui şi vei găsi înăuntru numai pînză de păianjen, vei vedea mult praf. Gîndeşte-te la Pavel şi la Petru! Gîndeşte-te Ioan Botezătorul şi la Ilie! Dar, mai bine spus, gîndeşte-te la însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care nu avea unde să-Şi plece capul.

Imită-L pe El şi pe robii Lui! Gîndeşte-te cît de mare şi de nespusă este bogăţia lor! Iar dacă după ce ai privit puţin bogăţiile lor ţi se întunecă iarăşi mintea şi vederea din pricina bogăţiilor de pe pămînt, ca şi cum te-ar fi lovit într-un naufragiu nişte valuri puternice, ascultă hotărîrea lui Hristos, Care-ţi spune că este cu neputinţă să intre bogatul în împărăţia cerurilor.

Pune în faţa acestei hotărîri a lui Hristos munţii, pămîntul şi marea şi prefă-le pe toate, dacă vrei, cu mintea în aur. Vei vedea că toată această bogăţie de aur nu egalează pierderea împărăţiei cerurilor. Îmi vorbeşti de atîtea şi atîtea hectare de pămînt, de zece, de douăzeci sau chiar mai multe case, de tot atîtea băi, de mii de robi sau de două ori pe atîţia, de trăsuri ferecate în aur şi argint! Eu îţi spun numai atîta: Dacă fiecare dintre voi, bogaţilor, şi-ar părăsi sărăcia lui – că bogăţia voastră e sărăcie faţă de aceea de care vreau să vă vorbesc – şi ar ajunge proprietarul întregii lumi; dacă fiecare din voi ar avea sub stăpînirea lui atîţia oameni cîţi sînt acum peste tot pe pămînt şi pe mare; dacă fiecare din voi ar stăpîni toate: lumea, pămîntul, marea, casele, oraşele şi neamurile; dacă pretutindeni toate izvoarele i-ar izvorî aur în loc de apă, ei bine, eu voi spune că un om atît de bogat nu face trei parale dacă pierde împărăţia cerurilor!

Dacă se chinuiesc cumplit cei care iubesc aceste bogăţii trecătoare, atunci cînd nu le dobîndesc, ce n-ar mîngîia, oare, dacă şi-ar da seama cît de mari sînt bogăţiile cele negrăite de pe lumea cealaltă? Nimic! Nu-mi vorbi mie de bogăţia averilor, ci gîndeşte-te la paguba mare ce o suferă îndrăgostiţii de averi din pricina averilor lor! Pierd cerul de dragul bogăţiei lor; păţesc la fel ca unul care pierzînd onorurile cele mari din palatele împărăteşti, are numai o grămadă de băligar şi se fuduleşte cu ea.

Că întru nimic nu se deosebeşte mulţimea bogătaşilor de o grămadă de băligar. Dar, mai bine spus, băligarul e mai bun decît averile; e de folos şi pentru îngrăşarea pămîntului şi pentru încălzitul băilor şi pentru multe alte treburi de acest fel; dar aurul îngropat la nimic din acestea nu este de folos.

Şi de-ar fi numai nefolositor! Dar aşa, dacă nu este întrebuinţat cum trebuie, aurul aprinde multe cuptoare în sufletul stăpînului lui, dă naştere la nenumărate rele. Din pricina asta scriitorii păgîni au numit iubirea de argint acropolă a răutăţilor, iar fericitul Pavel a numit-o, cu mult mai bine şi mai nimerit, rădăcină a tuturor relelor.

Gîndindu-ne la toate acestea, să învăţăm să rîvnim cele ce merită a fi rîvnite. Să nu rîvnim case strălucite şi nici moşii întinse, ci pe bărbaţii care au multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, pe cei care se îmbogăţesc în ceruri, pe stăpînii acelor comori, pe cei cu adevărat bogaţi, pe cei săraci de dragul lui Hristos, ca să dobîndim bunătăţile cele veşnice, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui împreună cu Sfîntul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.