Smerenia nu se vede pe sine smerită

Sfântul Ignatie Briancianinov

Cu adevărata smerenie se acoperă adevărata virtute, aşa cum îşi acoperă frumuseţea cu basmaua fecioara înfrânată; cum se ascunde prin catapeteasmă altarul de privirile gloatei. Smerenia nu se vede pe sine smerită. Dimpotrivă, ea vede în sine multă trufie şi îngrijeşte ca să afle toate ramurile acesteia: aflându-le, descoperă că încă au mai rămas foarte multe de aflat.

Smerenia cea mincinoasă se vede pe sine smerită. Lipsa plânsului, îndestularea cu sine şi desfătarea cu părutele stări duhovniceşti dau pe faţă trufia inimii. Părerea smereniei e cel mai cumplit fel de trufie.

Smerenia cea din har e nevăzută, nu se face cunoscută şi nu e băgată în seamă de oameni (Iov 42, 5-6; Luca 23, 41-42).

Orice necaz îl întâmpină cel smerit prin recunoaşterea faptului că e vrednic de el. Cel smerit nu are vrăjmaşi: el vede în omul ce îi pricinuieşte necazuri o unealtă a dreptei judecăţi sau a proniei dumnezeieşti.

Nu judeca pe om după cele din afară ale sale dacă e smerit sau trufaş, ci după faptele lui.

Smerenia nădăjduieşte în Dumnezeu, nu în sine şi nu în oameni, de aceea purtarea ei e simplă, fără ocolişuri, statornică, măreaţă. Fiii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie.

Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost imposibil să înţeleagă că înaintea lui stătea Smerenia desăvârşită. (Ioan 19, 10)

Hristos S-a arătat oamenilor îmbrăcat cu smerenie, iar acela dintre oameni care se va îmbrăca întru smerenie, se va face asemenea lui Dumnezeu.

Voiesti sa dobandesti smerenia? Plineste poruncile evanghelice: dimpreuna cu ele se va salasui in inima ta, daruindu-se ei, smerenia cea sfanta, adica placuta Domnului nostru Iisus Hristos.

Inceputul smereniei este saracia cu duhul; mijlocul ei este sporirea in ea mai presus decat toata mintea si atingerea pacii lui Hristos, iar sfarsitul si desavarsirea ei este dragostea lui Hristos.

Smerenia nu se manie niciodata, niciodata nu cauta sa placa oamenilor, nu se lasa in voia intristarii, de nimic nu se infricoseaza.

Poate, oare, sa se lase in voia intristarii cel care dinainte s-a recunoscut pe sine vrednic de tot necazul ? Poate sa se teama de nenorociri cel care dinainte s-a osandit pe sine la necazuri, cel care vede in acestea mijlocul mantuirii sale ?

Smerenia este frica de Dumnezeu, simţirea acesteia la rugăciune, adică teama care se naşte în timpul unei rugăciuni deosebit de curate, când se simte cu deosebită putere prezenţa şi mărimea lui Dumnezeu, ca nu cumva să piară această simţire şi să nu se prefacă în nimic.

Smerenia este cunoaşterea adâncă a nimicniciei tale, schimbarea felului de a-i privi pe ceilalţi oameni, care par a te întrece în toate privinţele; simplitate sufletească; ura față de lauda omenească;statornica învinuire şi prihănire de sine; dreptatea şi purtarea fără ocolişuri; despătimirea; cunoaşterea tainelor celor ascunse în Cruce.

Smerenia este dorinţa de a te răstigni lumii şi patimilor; lepădarea şi uitarea obiceiurilor şi cuvintelor amăgitoare, silit smerite sau a deprinderii de a te preface, părăsirea dezvinovăţirii, tăcerea înaintea celor ce te necăjesc, lepădarea tuturor filosofărilor proprii şi primirea înţelegerii evanghelice.

Smerita cugetare sau dreapta socotinţă duhovnicească e ascultarea deplină, întru înţelegere, de Biserică.